Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Horia-Roman Patapievici - Memoria divizată. Reflecţii asupra comunismului: efectele lui şi defectele noastre 1 de ---

Doamnelor şi domnilor,
Îmi revine plăcuta sarcină de a vă adresa cuvântul final al acestei frumoase întâlniri. În mod normal, după o zi atât de bogată în informaţie istorică, în meditaţie filozofică, în spectaculoase evocări ale unor sinistre figuri de dictatori criminali în masă, ar trebui să punem un capăt adunării noastre cum făceau anticii, cu un panegiric închinat zeilor binevoitori. Le-am mulţumi zeilor milostivi că nu ne-a fost dat să trăim în epocile înspăimântătoare ale dictatorilor sângeroşi şi, în acelaşi timp, le-am aduce slavă pentru înţelepciunea savanţilor care au vorbit azi, care ne-au arătat că există poziţii morale şi intelectuale responsabile, care pot sta în calea apetitului pentru putere al dictatorilor. Judecând după frumoasele exemple de atitudine morală şi intelectuală care au fost invocate în evaluarea şi judecarea dictatorilor din trecut, am putea să le mulţumim zeilor că azi avem în panoplia noastră de valori puternice instrumente morale şi intelectuale capabile să neutralizeze visele de putere totală ale dictatorilor viitori.
M-am bucurat să văd că nimeni nu a luat partea dictatorilor, nici măcar a celor care au invocat de partea lor unele din ideile progresiste care sunt azi la modă. M-am simţit uşurat să constat că ideile prin care dictatorii din trecut şiau justificat actele nu au stârnit îngăduinţa, nostalgia ori simpatia vreunuia dintre participanţii la această frumoasă zi de dezbateri.
În viaţa de zi cu zi, însă, nu este aşa. Dacă ideile dictatorilor fascişti nu se mai bucură azi decât de aprobarea unor grupuri marginale, minoritare, pe care legea fundamentală a majorităţii ţărilor le menţine cu vigilenţă într-o stare de marginalitate aflată la limita legalităţii, ideile dictatorilor comunişti sau socialişti se bucură de o largă simpatie publică şi beneficiază atât de promovare academică, cât şi de sprijin legal internaţional, în numele drepturilor omului.
Am să iau câteva exemple. Stalin este, în imaginarul comercial, un tip cool, care vinde bine: între alte produse, o marcă de votcă îi poartă numele, a devenit marcă înregistrată, şi poate fi vândută în toate magazinele. Stalin, în pofida a tot ce am auzit azi de la Vladimir (nu Putin, ci Tismăneanu!), continuă să aibă, în opinia publică, o imagine bună. Este un brand. Ca şi Che Guevara, un criminal sadic şi lipsit de orice scrupule, căruia Hollywoodul îi dedică panegirice, Stalin este un brand pozitiv. În Occident şi, prin imitaţie, şi în fostele ţări comuniste, există magazine şic în care se vând însemne comuniste, efecte militare sovietice, simboluri ale puterii personale ale unor dictatori precum Stalin, Honecker, Mao, Ceauşescu.
În universităţile occidentale, se manifestă o grijă specială ca Marx şi Lenin să nu fie prezentaţi în legătură cu crimele care fie s-au inspirat din lucrările lor, fie au fost direct instigate de ei. Universitarii numesc asta obiectivitate academică. Anul trecut a apărut în Statele Unite, la una dintre cele mai prestigioase edituri universitare, o ediţie comentată a Manifestului partidului comunist - o lucrare a lui Marx şi Engels din 1848. Editorul a scris o introducere, în care reuşeşte performanţa de a nu cita nici una dintre criticile clasice aduse ideilor economice, sociale şi politice prezentate în Manifest. Mai mult, bibliografia, toată, este stângistă şi favorabilă fie socialismului în general, fie direct comunismului. Nici măcar un singur critic liberal sau conservator al marxismului nu a fost pomenit, iar cercetătorii comunismului care se întâmplă să fie şi anticomunişti, cum e de pildă Stéphane Courtois, sunt trataţi drept neoconservatori. Atmosfera generală a studiului este că ideea socialistă reprezintă cumva orizontul de nedepăşit al epocii noastre: o veche şi neghioabă idee stângistă, pe care Jean- Paul Sartre o enunţase în 1960 cu referire la marxism.
Sunt autori care şi-au făcut o carieră de vedete universitare din resuscitarea „ipotezei comuniste“. Se discută, în universităţi, cu o mare seriozitate morală, despre raţionalitatea testării din nou, în condiţii noi, a „ipotezei comuniste“. Nu sunt puţini simpatizanţi ai acestui punct de vedere care consideră că regimul comunist nu a funcţionat din cauza slabei calităţi umane şi a înapoierii sociale a ţărilor în care a fost aplicat. Cum ar veni, tot ruşii sunt vinovaţi şi că au fost exterminaţi de comunismul real, şi că „ipoteza comunistă" nu a funcţionat cum se aşteptau progresiştii: dacă materialul uman brut ar fi fost britanic, să zicem, sau american, „ipoteza comunistă" şi-ar fi împlinit toate promisiunile.
Un profesor de istoria Rusiei din Australia, întrebat de mine la cât evaluează, pentru studenţii săi, crimele comunismului sovietic, s-a arătat mirat, spunând că această discuţie nu intră în atenţia cursului său. Nu puţini universitari occidentali îşi manifestă deschis regretul că regimurile comuniste s-au prăbuşit. E drept, universitarii care să nege frontal crimele comunismului sunt rari. Dar cei care le ignoră cu îngăduinţă sunt puzderie. Simpatia faţă de ideile comuniste sau socialiste constituie regula. Excepţia este respingerea lor netă. Ar trebui să fie invers.
Vă amintiţi, poate, de eforturile neîncununate de succes ale unor ţări fost-comuniste din Europa de a trece în Parlamentul European rezoluţii de condamnare a comunismului. Încercarea unor ţări ex-comuniste de a vota legi ale lustraţiei în parlamentele lor a stârnit aprige critici occidentale. Declaraţia de la Praga privind conştiinţa morală europeană şi comunismul din 3 iunie 2008, iniţiată de Václav Havel şi Vytautas Landsbergis, nu s-a bucurat de nici un sprijin politic internaţional. Ba, mai mult, au fost voci respectate care au pus în balanţă acest tip de atitudine faţă de comunism cu pericolul reînvierii fascismului. De parcă fascismul este eficient combătut doar de comunism, iar anticomunismul ar fi o formă mascată de fascism…
Iar de curând, în 8 martie 2013, Comisia de la Veneţia, printr-o rezoluţie cu valoare de recomandare, consideră că interzicerea simbolurilor comuniste în Republica Moldova, care a fost votată în parlamentul moldovean, contravine articolelor 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în primul rând dreptul la liberă exprimare.
Prin urmare, s-a ajuns aici: a interzice simbolurile prin care cei mai sângeroşi dictatori ai secolului trecut şi-au dominat ideologic supuşii şi victimele constituie, în lumea liberă de azi, lumea care, să nu uităm, a învins toate aceste dictaturi totalitare, o încălcare a dreptului la liberă exprimare şi, în general, reprezintă o violare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Cum e cu putinţă?
Un răspuns posibil este asimetria filozofică ideală dintre fascism/nazism şi comunism. Argumentul sună astfel: comunismul se revendică din idei care sunt valabile şi azi (egalitate, fraternitate, libertate), doar că le-a distorsionat; în timp ce nazismul invocă idei în care nimeni nu mai crede azi, ba, mai mult, aceste idei stârnesc o unanimă repulsie morală.
Împotriva acestui argument se poate aduce obiecţia elementară că teoria politică a comunismului nu se bazează pe ideile iluministe invocate de apărătorii lui, ci pe cu totul alte idei: pe ideea luptei de clasă, pe ideea răsturnării prin violenţă a ordinii sociale existente, pe ideea organizării prin violenţă a societăţii, pe ideea suspendării libertăţilor în vederea suprimării inegalităţilor, pe ideea cenzurării preventive a libertăţii de expresie, pe ideea partidului unic şi a realizării statului totalitar, pe ideea necesităţii ideologizării permanente a societăţii, în fine, pe ideea că perfecţiunea scopului scuză caracterul expeditiv al mijloacelor, idee exprimată popular de Stalin prin butada că omleta nu se poate face fără spargerea ouălor.
Comunismul este, prin urmare, cu totul altceva decât ideile-mască pe care le invocă: egalitate, fraternitate, libertate. Înainte de a fi egalitate, comunismul este transformarea statutului de cetăţean dotat cu drepturi, egal în faţa legii cu alţi cetăţeni, în supus obligat prin constrângere fizică la îndatoriri; este, altfel spus, transformarea egalităţii în faţa legii în egalitate în faţa represiunii. Înainte de a fi fraternitate, comunismul este transformarea dreptului de a-i fi indiferent, solidar ori fidel aproapelui în obligaţie poliţienească de a-l supraveghea şi denunţa; este, altfel spus, transformarea întregii societăţi, de către statul socialist, într-o societate a delaţiunii, a supravegherii şi a linguşirii servile a conducătorilor. Înainte de a fi libertate, comunismul este transformarea libertăţilor în servitute: nu voluntară, ci impusă; nu aleator, ci sistematic; şi nu a unora, ci a tuturor. Altfel spus, comunismul este transformarea libertăţii sociale într-un vast ţesut format fie din celule sociale concentraţionare, pentru oamenii definiţi ca supuşi, fie din lagăre de concentrare, pentru cei definiţi ca duşmani.
Nu în ultimul rând, comunismul înseamnă fanatism. Un dublu fanatism: al gândirii şi al negării faptelor. Cea mai bună ilustrare a acestui dublu fanatism a fost produsă, după ştiinţa mea, de una dintre cele mai strălucite minţi ale secolului XX, filozoful maghiar de limbă germană, cel care a scris capodopera Geschichte und Klassenbewusstsein, Georg Lukács. Într-un interviu apărut postum în The New Left Review (numărul din iulieaugust 1971), Lukács declara: „Am fost întotdeauna convins că este preferabil să trăieşti în cel mai rău regim socialist decât în cel mai bun regim capitalist".2
Această declaraţie, pentru simţul meu moral, este îngrozitoare. Ea susţine în mod emfatic trei monstruozităţi: că ideologia este mai importantă decât cunoaşterea; că faptele nu contează; că sacrificiile umane sunt secundare. Pentru argumentul meu, al nocivităţii dublului fanatism comunist, mi se pare util să punem în contrast afirmaţia lui Lukács cu principiul afirmat de papa Leon XIII în enciclica Immortale Dei, potrivit căruia un stat laic care nu persecută este preferabil unui stat religios care o face. Să nu uităm, cel care o spune este un şef de stat religios, un suveran pontif. De unde se vede că, la inteligenţă egală (où presque), cel care crede întrun Dumnezeu adevărat dovedeşte mai mult bun-simţ moral decât cel care crede în Partid ca în Dumnezeu, în linia partidului ca în providenţa divină, iar în decretele Conducătorului ca în Sfânta Scriptură.3
Dincolo însă de obiecţia potrivit căreia comunismul nu se bazează, cum se crede, pe ideile generoase de egalitate, fraternitate, libertate, ci pe altele, care nu sunt deloc generoase şi care sunt şi foarte discutabile, problema asimetriei de percepţie între fascism/nazism şi comunism se menţine.
Părerea mea este că asimetria continuă să fie o problemă serioasă din patru motive:
(1) Primul motiv ţine de dificultatea de a se accepta originea comună a regimurilor totalitare. Comunismul şi fascismul au o origine comună în două sensuri: ambele derivă din respingerea liberalismului şi a capitalismului; ambele sunt religii politice provenite din ideile socialiste radicale ale secolului al XIXlea. Ideea potrivit căreia comunismul era susţinut de proletariat, iar fascismul de mica burghezie naţionalistă e dezminţită de fapte. Fascismul avea o largă bază socială între muncitori şi ţărani, iar nazismul a fost masiv sprijinit de proletari. Nu e inutil să ne reamintim că numele complet al partidului nazist era „Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei", adică, în traducere, „Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani". În România, cea mai importantă susţinere a Gărzii de Fier venea nu din partea micii burghezii, ci din partea muncitorilor din transporturi şi a ţărănimii sărace. Potrivit categoriilor ideologice proprii secolului al XIX-lea, comunismul şi fascismul încarnează şi instrumentalizează sensibilităţi politice de stânga, fiind mişcări revoluţionare antitradiţionale, antireligioase, anticapitaliste şi populiste. Numai după ce s-a impus în conştiinţa publică deviza lansată de serviciile de propagandă ale lui Stalin din anii '30, potrivit căreia numai fasciştii sunt anticomunişti, numai de atunci s-a produs ştergerea completă din memoria publică a originilor socialiste ale fascismului.
Nu trebuie deloc uitat faptul că toate dictaturile revoluţionare au fost anticapitaliste şi antiliberale. Identitatea lor cea mai profundă este ura faţă de ideile capitaliste şi liberale. Or, astăzi, în conştiinţa publică, fascismul este identificat cu naţionalismul, cu antisemitismul, cu antidemocratismul, ceea ce este corect, şi asta explică repulsia faţă de el, dar, în acelaşi timp, această caracterizare este incompletă, trecând sub tăcere toate trăsăturile sale de stânga, tocmai pentru că acestea continuă să fie agreate. Comunismul este identificat în conştiinţa publică cu egalitarismul, cu democraţia populară, cu socialismul economic, ceea ce explică simpatia publică faţă de el, dar se trece cu vederea că această evaluare a lui e cu totul parţială, deoarece lasă în umbră toate acele trăsături care îl fac asemănător cu fascismul şi care, dacă ar fi cunoscute şi recunoscute de public, ar împiedica menţinerea bunei păreri publice în ce-l priveşte.
Teza mea este că, dacă publicul ar deveni conştient atât de trăsăturile socialiste ale fascismului, cât şi de trăsăturile fasciste ale comunismului, atunci, pe de o parte, caracterizarea comunismului ca „egalitate, fraternitate, libertate" ar sări imediat în ochi ca falsă şi, pe de altă parte, repulsia legitimă faţă de fascism s-ar transfera în mod justificat şi asupra comunismului, ceea ce ar deschide ochii oamenilor asupra îngrozitoarelor sale crime. În acest caz, nimeni, presupun, nu ar mai bea cu conştiinţa împăcată votcă „Stalin", chiar dacă aceasta ar fi la fel de bună ca votca „Finlandia", ceea ce nu e cazul. Eu, unul, nu aş accepta niciodată să beau o bere numită „Hitler", chiar dacă ar fi cea mai bună. Nu aş accepta ca ceva bun şi dezirabil să poarte prin lume şi să legitimeze numele cuiva atât de abominabil.
(2) Al doilea motiv pentru care în conştiinţa publică se menţine o prejudecată pozitivă în privinţa comunismului, în comparaţia cu fascismul, ţine de faptul că, deşi ambele regimuri totalitare reprezintă forme radicale de modernitate politică – un fapt admis azi de toţi cercetătorii –, numai comunismul este perceput ca modernist, în timp ce fascismul este perceput ca antimodernist. Or, fascismul a fost un promotor frenetic al modernizării, al tehnicii, al vieţii moderne şi, în cazul fascismului italian, a fost şi un susţinător al modernismului în artă. Benedetto Croce, care nu era fascist, spunea în 1924 că „pentru oricine are un simţ al legăturilor istorice, originile ideologice ale fascismului se regăsesc în futurism". Dar acest lucru e, în mod curios, uitat. Comunismul, pe de altă parte, a fost împotriva modernismului în artă, pe care, ca şi nazismul, l-a considerat „decadent" (naziştii adăugau şi „degenerat“), dar persecutarea modernismului de către comunism şi conservatorismul său în artă sunt trecute sub tăcere, în timp ce persecutarea modernismului de către nazism este mereu proaspătă în memoria publică.
Această memorie selectivă, care îi recunoaşte comunismului caracterul modernizator şi i-l neagă fascismului, serveşte bizara prejudecată pozitivă de care continuă să se bucure comunismul şi pe care mi-o explic astfel: dacă acceptăm că una din dogmele morale de bază ale modernismului este afirmaţia că modernitatea e bună, iar antimodernitatea e rea, atunci e uşor de înţeles de ce comunismul, perceput ca modernizator, se bucură de o prejudecată pozitivă, în timp ce fascismul, perceput ca regresiv în raport cu modernitatea, este instinctiv perceput ca negativ. Fireşte, nu am nici o problemă cu percepţia negativă asupra fascismului: este deopotrivă moral justificată şi factual corectă. Mă tulbură însă percepţia nedezminţit pozitivă asupra comunismului, care, cred eu, este şi moralmente respingătoare, şi factual imposibil de susţinut.
(3) Al treilea motiv pentru care comunismul se bucură de o prejudecată pozitivă e un soi de incapacitate morală de a-i accepta faptele. E vorba de un refuz, justificat prin raţiuni morale, de a accepta faptele sale calificat criminale. Invocând caracterul pretins modernizator al comunismului ori ideile sale pretins generoase ori un pretins bilanţ global pozitiv al realizărilor sale sociale, mulţi progresişti, poate că bine intenţionaţi, preferă să treacă cu vederea faptul că regimurile comuniste au ucis în două generaţii o sută de milioane de oameni: asta înseamnă cam 4 500 de oameni pe zi, adică 190 de morţi pe oră, adică 3 oameni transformaţi în cadavru în fiecare minut - şi nu o singură dată, un singur minut, ci minut de minut, oră de oră, zi de zi, timp de 60 de ani, fără întrerupere. Vă puteţi imagina un asemenea monstruos munte de cadavre?
Unii progresişti, spre cinstea lor, nu pot trece peste evidenţa acestui munte de cadavre. Dar, dacă suferă de orbirea morală de care vorbesc, atunci ei vor tinde să susţină teza că, totuşi - acest „totuşi" îmi dă fiori -, victimele comunismului sunt victime neintenţionate ale unei modernizări necesare, care altminteri, dat fiind nivelul foarte înapoiat al societăţilor pre-comuniste, nu ar fi putut fi dusă la bun sfârşit. Cum ar veni, o sută de milioane de victime ca să se poată mări PIB-ul cu câteva procente: victime colaterale, neintenţionate, dar necesare, ale progresului. Această viziune trebuie respinsă ca moralmente inacceptabilă.
(4) În fine, al patrulea motiv al asimetriei de percepţie morală între comunism şi fascism asupra căruia doresc să vă atrag atenţia este un fel de lipsă de claritate morală a oamenilor de azi cu privire la raporturile dintre nemulţumirile lor faţă de societatea în care trăiesc şi imaginea idealizată pe care continuă să o aibă în privinţa defunctelor societăţi comuniste.
Ce vreau să spun? Criticarea situaţiei de fapt în vederea îmbunătăţirii de drept a vieţilor noastre este un lucru şi dezirabil, şi legitim. Nu am obiecţii nici la critică, nici la construirea unor comparaţii care să facă judecăţile critice mai pertinente. Ce NU mi se pare legitim, ba găsesc chiar moralmente respingător, este adoptarea de către criticii de azi ai societăţii capitaliste a acelui tip de critică pe care călăii comunişti au făcut-o victimelor capitaliste, pentru a le putea persecuta şi ucide în mod justificat şi cu conştiinţa împăcată. Ce mi se pare inacceptabil este că anume comunismul continuă să funcţioneze pentru mulţi oameni bine intenţionaţi de azi ca o fantasmă licită şi nevinovată a utopiei; şi că după toate dezastrele pe care le-a produs şi justificat, anume socialismul marxist poate fi preţuit azi ca o critică radicală şi necruţătoare a relelor societăţii de azi, de preferat altor tipuri de critică, văzute ca fiind mai timide ori mai complezente.
Criticarea capitalismului e bună; dar criticarea capitalismului dinspre socialism, dincolo de faptul că e o eroare categorială, e semnul unei lipse de claritate morală. Societăţile capitalist-liberale nu persecută şi nu ucid; este oare atunci moralmente acceptabil ca modelul după care aceste societăţi sunt criticate să fie preluat din arsenalul criticii făcute de comunism capitalismului – în condiţiile în care practica a dovedit că acest tip de critică nu e numai fals, ci şi criminal?
Mai clar spus, lucrurile stau aşa: astăzi, nimeni nu se mai gândeşte la vreuna din societăţile fasciste care au existat în secolul XX ca la un model posibil de societate, de la care să se plece pentru a obţine una mai bună; de aceea aproape nimeni, în ziua de azi, nu vede în critica făcută de fascişti liberalismului un model de urmat în critica pe care ei înşişi o fac societăţii în care trăiesc. Faptul că nimeni, azi, nu recurge la critica parlamentarismului făcută de fascism pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de parlamentarii aleşi este un lucru bun. Numesc acest fapt claritate morală în privinţa fascismului.
În schimb, mulţi oameni cu sensibilitate socială de stânga, pe care nimeni nu iar putea acuza că nutresc idei totalitare, s-au obişnuit să-şi gândească nemulţumirile faţă de societatea în care trăiesc în termenii criticii pe care comunismul a făcut-o societăţilor liberale şi capitalismului. E un fapt că cea mai mare parte din critica socială la adresa neoliberalismului e inspirată de critica făcută de marxism capitalismului şi e în mod subtil infuzată cu reprezentări idealizate – din punct de vedere factual, complet false – despre aşa-zisele beneficii sociale ale statului socialist asistenţial. Numesc acest fapt lipsă de claritate morală în privinţa comunismului.
Uneori, la unii dintre criticii postmoderni mai sofisticaţi ai capitalismului, respingerea capitalismului şi criticarea sistemului de partide politice inspirat de liberalismul politic preia note neliniştitoare din decizionismul lui Carl Schmitt şi din concepţia acestuia că o democraţie veritabilă trebuie să fie o democraţie antiliberală. Cu puţin umor sardonic, ni l-am putea reprezenta pe I.V. Stalin recurgând la expertiza lui Carl Schmitt – „Kronjurist des Dritten Reiches", cum l-a numit Waldemar Gurian – în chestiunea luptei ideologice a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice împotriva social-democraţiei occidentale şi a liberalismului.
Pentru noi, această solidaritate totalitară comunist-fascistă a respingerii liberalismului şi capitalismului trebuie să constituie un semnal de alarmă. Când semnalul de alarmă nu funcţionează, înseamnă că suntem confruntaţi cu o lipsă de claritate morală. Niciodată motivele noastre de a critica societatea în care trăim nu trebuie să împrumute modelele şi motivele de critică ale liberalismului şi capitalismului pe care totalitarismele secolului XX leau ridicat, ca arme de mobilizare în masă a opiniei publice mondiale, împotriva democraţiilor occidentale, creând astfel premisele transformării lumii noastre, cum a şi fost azi evocat cu atâta pregnanţă, în nişte „killing fields" (câmpii ale morţii) şi în nişte „bloodlands" (ţinuturi însângerate). Prin „killing fields" invoc filmul cu acelaşi nume, în amintirea genocidului comunist din Cambodgia; prin „bloodlands" invoc titlul cutremurătoarei cărţi pe care Timothy Snyder a dedicat-o solidarităţii în crimă a nazismului şi comunismului, în anii 1933-1945. Pur şi simplu, motivele noastre de a critica lumea în care trăim nu trebuie să fie aceleaşi cu motivele celor care au încercat să o lichideze, iar pe noi să ne ucidă. Nu e doar imoral; e o eroare categorială.
Sunt cu totul de opinia lui Karl Popper că democraţiile liberale, având ca regim politic pluralismul şi parlamentarismul, iar ca sistem economic de bază capitalismul, reprezintă varianta cea mai bună de lume pe care o putem în acest moment avea. şi tot ca el cred că, în loc să contribuim la ruinarea încrederii în valorile libertăţii şi iniţiativei private, mult mai înţelept, şi mai responsabil, ar fi să luptăm pentru conservarea lor. De aceea eu tind să resping de plano atât criticile comuniste şi fasciste îndreptate împotriva capitalismului, a pluralismului politic, a statului de drept ori a regimului parlamentar, cât şi criticile progresiste, care tind să vadă în Occident sursa tuturor relelor din lume, de la cruciade, sclavie, Inchiziţie, intoleranţă, colonialism, capitalism, imperialism, exploatare, distrugerea naturii, discriminare şi aşa mai departe.

________________
1. Acest text a fost scris pentru a fi rostit ca „dinner keynote address" la încheierea conferinţei „Dreams of Total Power: Dictators and Dictatorships in the Twentieth Century", organizată la Boston College în 18 martie 2013. Îi sunt recunoscător lui Vlad Perju, director al Centrului Clough pentru Cercetarea Democraţiei Constituţionale şi profesor asociat la Boston College Law School, pentru tot ce a făcut ca programul ICR de colaborare cu Woodrow Wilson International Center for Scholars, cu University of Maryland şi cu Georgetown University (CERES), realizat între 2007 şi 2011 împreună cu profesorul Vladimir Tismăneanu şi anulat de noile autorităţi socialiste după tentativa de lovitură de stat din vara lui 2012, să nu moară fără o încheiere potrivită - această ultimă conferinţă. Printre participanţi, Robert Gellately, Vladimir Tismăneanu, Paul Hollander, Margaret Pearson, Steven Hanson, Ruth Ben-Ghiat, Peter Fritzche, David Brandenberger, Jeffrey Herf, Dennis Deletant (http://www.bc.edu/centers/ cloughcenter/events/ events_archive/ events_ archive_20122013/ f202-s2013/ 0318-dictators.html).
2. Acelaşi lucru îl afirmase şi în numărul din mai 1969 al revistei Neues Forum: „Însă socialismul cel mai rău este mai bun decât capitalismul cel mai bun".
3. István Eörsi vorbeşte despre nevoia de apartenenţă la partidul comunist pe care o mărturisea Lukács ca de o „nevoie religioasă" („Le droit à la dernière parole", în Georg Lukács, Pensée vécue, mémoires parlés, texte français: Antonia Fonyi, 1977, pp. 11- 12).

(Din volumul colectiv O idee care ne suceşte minţile, în curs de apariţie la Editura Humanitas)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara