Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Horror show de Alex Goldiş


Vlad Drăgoi, Metode, Bistriţa,
Casa de Editură Max Blecher, 2013, 80 pag.

Unui an foarte bun în poezie, cu apariţii notabile aparţinând atât tinerilor, cât şi generaţiilor consacrate, îi urmează, vizibil, o primă jumă- tate din 2013 destul de monotonă, de nu chiar mediocră. Se pot număra pe degetele de la o mână volumele recente care să merite atenţia comentatorilor. În plus, e destul de evident că editurile au fost nevoite şi ele să-şi rărească apariţiile dacă n-au vrut să coboare, pur şi simplu, ştacheta.

Aşa se face că Vlad Drăgoi, recentul autor al volumului Metode, publicat la mica, dar prestigioasa Casă de Editură Max Blecher, a ajuns unul dintre cele mai vehiculate nume ale poeziei din ultima perioadă. Absolvent al Facultăţii de Litere din Braşov, Vlad Drăgoi se remarcase, de fapt, prin lecturile în câteva cenacluri de prestigiu, prin prezenţa pe diferite site-uri de poezie (printre care şi Club Literar), precum şi prin câştigarea Premiului „Reţeaua literară” – pentru proză – din 2011.
Metode e un volum de construcţie, extreme de omogen, însă care cade extrem de uşor în manierism. Piesele, grupate în cinci cicluri – Micrometode, Metode, Gonzo + oamenii de subgresie, Body Horror Picture Show, Ultimele poveşti frumoase cu Vlad – reiau, din diferite unghiuri şi registre, acelaşi război al personajului central cu toată lumea. E vorba de un conflict deschis, asumat total, ba chiar niţel exhibiţionist. Metodele lui Vlad Drăgoi sunt nişte exerciţii stilistice cam prea coerente de Gică- Contra, înglobând relatările unui ins blazat şi cinic, teribilist şi naiv, care-şi face un adevărat program din a da cu tifla convenţiilor sociale de tot soiul. Primul nivel al frondei se îndreaptă, evident, împotriva familiei: „de ce aţi vândut casa cu grâu mie nu/ mi-aţi zis nimic şi acolo voiam să fac filme/ cu iepuri jupuiţi găini ca în nekroromantic 1 de jorg/ buttgereit după ce le tai gâtul zboară/ ele pe acoperiş şi bunicul se urcă greu după/ ele cade cu piciorul prin scânduri la porcii nesătuii/ îl mănâncă până la oase şi tot mai vor voi/ aţi vândut casa cu grâu ca să nu mai mănânc/ eu mortar de sub unghii că mă fac de mortar aşa” etc., etc., căci seria atrocităţilor continuă.
Al doilea strat, şi mai teribilist, vizează viaţa socială. Fie că e vorba de vocea copilărească din Micrometode sau de cea matură din Metode, ele nu fac decât să relateze, în stilul neutru de desen naiv, relaţia accidentată a personajului cu lumea – rămânând, în fond, egal de puerile prin redundanţă. Aproape fiecare piesă din volum inventariază mici terorisme şi insolenţe ale unui soi de domn Goe după majorat, mai crud şi mai expresionist. Războiul de uzură cu convenţiile sociale se poartă prin sadisme, care, cu tot aerul lor teatral şi cu tot programul asumat ironic al autorului, rămân, din păcate, copilăreli în materie de poezie. Să luăm un exemplu din Macrometode, cu totul simptomatic pentru poezia lui Vlad Drăgoi: „mă urc primul în maxi după mine se mai urcă o serie/ de oameni. mă aşez pe un scaun de pe şirul din dreap/ ta îmi pun căştile în urechi şi mă uit pe geam adică/ afară unde e o seară frumoasă de toamnă/ maşina por/ neşte lângă mine ajunge o tanti mai bătrână care/ n-a apucat loc. mă priveşte urât cu ochii întredeschişi/ şi buzele încreţite ca şi cum vrea să mă ridic şi s-o las pe ea să se aşeze. mă fac că nu observ aşa că rămân pe scaun tot drumul. după ce coboară cobor şi eu o/ urmăresc până la un semafor aştept zece secunde îi/ dau un şut în spate ea zboară în şosea unde un camion/ de gunoi plin o rupe în două. pe urmă compactor îi ni/ velează organele şi membrele care încă nu erau lipite/ cum trebuie de asphalt. semaforul se face verde trec stra/ da şi mă opresc la un chioşc de unde îmi iau doi covrigi/ calzi cu sare”. În acest scenariu extrem de previzibil, cinismul şi scabrosul fac casă bună cu comicul buf şi cu autoironia. Majoritatea pieselor din volum au un aer gnomic, sunt parabole pe invers, demonstraţii reluate la nesfârşit că lumea e urâtă, nedreaptă şi rea. A te revolta înseamnă, pentru eul care se confesează în poezia lui Vlad Drăgoi, a inventa cu meticulozitate şi a duce la bun sfârşit aceste mici scenarii de răzbunare perversă şi absurdă.
Stilistic, două sunt elementele pe care mizează poezia lui Vlad Drăgoi: pe de o parte, îngustarea până la minim a orizontului psihologicspiritual al eroului central. Chiar în momentele când se renunţă la sadism, relaţionarea cu ceilalţi e atât de elementară, încât pare refăcută din unghiul unei conştiinţe semiretardate: „eu dacă mor te las să mănânci/ din mine tu dacă mori mă/ laşi să mănânc din tine da” e, probabil, cel mai bun dicton al acestui personaj vegetativ-agresiv. Consistenţa psihologică e cea dată de jocurile pe calculator şi de filmele de tipul „Terminator 2”, „Angry Birds”, „Assassin’s Creed Brotherhood”, invocate la orice pas; limbajul însuşi pariază mult pe „abstracţii”, precum „pipi”, „tedi mic cu banană şi măr”, „pistoale”, „pe rană a făcut caca o muscă”, „dragoste-n fund” etc. Pe de altă parte, specifică lui Vlad Drăgoi e întinderea la maxim, până aproape de cedare, a corzilor sadismului. Tocmai pentru că realitatea, în general, e amorală, personajul îşi propune să-i răspundă cu aceeaşi monedă prin imaginarea unor scenarii menită să-i atragă oprobiul public: fetiţe de grădiniţă violate, colegi de joacă cu coloana „ruptă în trei”, bătrâne maltratate, toţi fac parte din spectacolul horror al lui Vlad Drăgoi.
Din păcate, niciuna din particularităţile de mai sus nu aparţine tânărului poet. În poezia mai recentă, Constantin Acosmei a adoptat deja filtrul unei conştiinţe retardate, cu atât mai „poetice” şi mai proaspete cu cât renunţă la abstracţii în favoarea unei viziuni de tot elementare. Apoi, acea imaginaţie luxuriantă a sadismului, împreună cu „terorismul” cotidian şi cu gratuitatea – ba chiar estetismul – cruzimii sunt în mare măsură inspirate din show-uri TV de tipul „Jack Ass”, „Lenore” sau „Happy Tree Friends”. Din ultimul, un mixaj bizar de desene animate cu elemente de horror, preia Vlad Drăgoi insistenţa pe caligrafia violenţei, cu premeditarea (stilizarea şi gradarea) atentă a detaliilor sângeroase în vederea şocului final, toate acestea, ornate de inocenţa personajelor şi de cinismul situaţiilor.
Mult prea multe dintre poemele lui Vlad Drăgoi par doar transcrieri meticuloase ale acestor gaguri TV pline de umor şi tragism, anunţând, deocamdată, o imaginaţie poetică cu bătaie scurtă, însă cu totul reprezentativă pentru o generaţie literară care tinde să renunţe la modelele livreşti în favoarea noii sensibilităţi Media.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara