Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Hărţi inexistente de Ioana Băeţica


Barbu Cioculescu, născut la Paris în 1927, se mută cu familia în Bucureşti în anii '30, urmează cursurile liceului Gh. Lazăr şi ale Colegiului Sf. Sava, după care intră la Facultatea de Drept şi Litere pe care însă nu o poate termina, considerat fiind "un element reacţionar" ce se opunea sensului pe care îl căpătase istoria. Mai apoi corector la Ed. Ştiinţifică, prin 1955-'56, într-o perioadă de relaxare politică, este reprimit la Facultatea de Ştiinţe Juridico-Administrative, la cursurile fără frecvenţă. Îl reîntîlnim în următorii ani în redacţia Fundaţiilor Regale şi la revista Luceafărul. Publică volumele de versuri Poemii şi Navigând, navigând, un volum de nuvele Palatul de toamnă, studii despre Tudor Arghezi şi Mateiu Caragiale, în timp ce colaborează la revistele România literară, Vatra Românească, Contrapunct.
Cartea de faţă - Grădini în podul palmei - conţine 11 ficţiuni şi un "scurt excurs autobiografic", cu o bizară tentă atemporală, combinată cu ludicul unei ironii constructive. E ceva din spaţiile larg deschise şi fără loc pe harta istoriei din prozele scurte ale lui Màrquez şi în acelaşi timp sunt fragmente de naraţiune care amintesc prin natura profund filozofică a simbolurilor de Grădina potecilor ce se bifurcă sau de Aleph ale lui Borges. Ca de pildă în pasajul: " - Ai deprins semnul Fe? mă întreba el, în zorii zilei, când oraşul îşi regăsea larma cotidiană, l-ai desenat de şaptezeci şi şapte de ori, ca să-ţi arăt linia care îl anulează, făcându-l inofensiv prin adulaţie sau derâdere?".
Alteori, ca în cea de-a treia proză - Labirint - lectorului i se servesc formulări axiomatice de genul: "Unde sfârşeşte viaţa începe arta sau, mai precis, unde nu e artă, câtă mai viaţă!" sau "Când oamenii mor şi zeii nu, încă mai mult, când există zei făcuţi bucăţi şi unii oameni întregi (...) ar fi mai drept să-i slăvim pe oameni să-i îndemnăm şi pe zei să facă la fel."
Planează peste întreaga structură narativă deseori extrem de complicată şi peste un limbaj presărat cu preţiozităţi, un fel de detaşare analitic-ironică a vocii întâi, sau alteori - o nostalgie (vizavi de lucrurile trecute) bine ţinută în frâu de luciditate. În acest punct se întâlneşte cu Ştefan Agopian din Manualul întâmplărilor.
Chiar şi acolo unde ezită între statutul de erou şi cel de autor (Omul fără de înger), reuşeşte să îmbine în proporţii echitabile registrul grav al notelor general-umane cu tonalitatea ironică "ce nu e totdeauna nimicitoare, ci în frăţie cu zona melancoliei şi a lucidităţii" - Al. George.
La poarta unei instituţii grandioase care nu poate fi alta decât aceea a literaturii, eul narator "în căutarea prezentului ce se ascunde după trecut cu o obstinaţie de neînchipuit", îşi creează "un univers discreţionar ce te umple de tristeţe până la refuzul acelor vieţi imaginare în care ai dus-o mai rău - şi mai puţin - decât în aceasta, cu ce patos, însă!" (p. 217).
Bine aleasă şi ilustraţia de pe copertă, aparţinând lui Arcimboldo, care te anunţă într-un fel, înainte de a deschide cartea, că nu vei găsi între paginile ei nici coerenţa unei realităţi odihnitoare, nici tertipurile unui limbaj cu care s-a obişnuit literatura contemporană, şi până la urmă - poate nici un fel de răspuns la zecile de întrebări ale conştiinţei postmoderne. E de descoperit mai degrabă un gen aparte de ficţiune, care îşi dezvoltă din resurse intime un suflu puternic până la ultima pagină, ca o "încercare de a asigura continuitatea unui vis şi aşa fără noimă, dar pompând impresia copleşitoare că pe urmă nu mai e nimic."


Barbu Cioculescu - Grădini în podul palmei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, 229 p., f.p.