Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
„Şi eu am trăit în comunism“ de Nicolae Manolescu

Ioana Pârvulescu (editor), Şi eu am trăit în comunism, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, 408 pag.

Este titlul unei cărţi recente a Ioanei Pârvulescu (Humanitas, 2015), compusă din mărturii ale unor scriitori, medici, profesori, în general, intelectuali, în jur de 100, majoritatea, personalităţi cunoscute, cu vârste cuprinse între 35 şi 92 de ani. Importantă e media de vârstă a respondenţ ilor, o să spun imediat de ce: aproximativ 50-60 de ani. Care aveau aşadar între 25 şi 35 de ani în 1989.

„Cartea aceasta nu conţine ideologie şi nu porneşte de la premise politice... Aici sunt adunate simple amintiri cotidiene”, scrie Ioana Pârvulescu într-o prefaţă al cărei titlu putea fi şi al cărţii: Comunismul nostru cel de toate zilele. Cu precizarea: „Patru decenii: îngrijorător de mult la scara vieţii unui om”. Din păcate, acest „roman al comunismului”, cum e definit tot acolo, nu acoperă cu adevărat decât jumătate din durata vechiului regim. Cele mai multe mărturii se referă la anii 1970-1980. Pentru deceniile dinainte, mărturiile sunt rare şi nu neapărat definitorii. Nu prea se confirmă remarca editoarei cum că „se acoperă cam toată perioada comunistă, de la abdicarea forţată a regelui, în decembrie 1947, până în decembrie 1989”. Eliminând din capul locului închisorile şi represiunea, conform afirmaţiei editoarei, rămânea totuşi „viaţa cea mai banală” din anii 1950-1960 ca posibil subiect al amintirilor. Dar ea nu sare în ochi. Motivul relativei absenţe îl constituie vârsta medie a respondenţilor, care au trăit, majoritatea, doar în comunismul agonizant. Până şi Micul dicţionar de termeni din comunism de la sfârşit ignoră termeni din epoca comunismului primar. Găsim, de exemplu, în el, PCR sau UTC, dar nu PMR sau UTM. Are perfectă dreptate Ioana Pârvulescu să ne avertizeze că martorii potenţiali sunt tot mai puţini. Dar tocmai de aceea, eu i-aş fi solicitat să vorbească despre debuturile regimului cu cei, încă şi mai puţini, care le-au apucat. Dacă tot a venit vorba de dicţionar: sunt în el formulări despre care nu ştiu să fi existat (deşi realităţile cu pricina au exitat, ele): coadă cu adresă sau coadă în orb. Nici Mătuşa Varvara, care e un termen postdecembrist referitor la Securitate. Alte cuvinte nu se justifică: tramvai, troleibuz (de ce nu şi autobuz?) şi, dacă se indică preţurile biletelor, trebuia indicat şi salariul (retribuţia, sinonim uzual în epocă, lipsind şi el din dicţionar) mediu pentru ca prezenţa cuvintelor să se justifice oarecum. Iată şi pâine: era necesar să se explice faptul că, în prima perioadă a cartelelor dinainte de 1954, nu se găsea decât neagră. În ce priveşte gruparea materiei pe capitole, observ că un capitol se repetă (La munci agricole e totuna cu La muncă voluntară şi patriotică, dar, dacă tot vrem să dăm socoteală de toate cele patru decenii de comunism, puteau figura Brigăzile de muncă, înlocuitoare în anii 1950, pentru inşii nesiguri politic, ale serviciului militar obligatoriu).

Nu vreau să se creadă că umblu să caut nod în papură unei cărţi realmente interesante şi utile. Am citit-o cu satisfacţia de a vedea puse la dispoziţia tinerilor de azi şi, vai, şi a multor adulţi, informaţii despre chipul hidos al unui regim care stârneşte tot mai des, un sfert de secol după ce s-a prăbuşit, nostalgia atâtora, 47% conform unui sondaj de acum doi ani, incapabili să distingă între greutăţile vieţii cotidiene din postcomunism şi felul în care trăiam aproape cu toţii în comunism. Am înţeles de ce afirmă Ioana Pârvulescu în prefaţă că e problema cititorului să tragă, eventual, din carte o „concluzie politică”. Dar cred că o astfel de concluzie nici nu se poate să nu fie trasă. În fond, diferenţa între cele două regimuri tocmai politica o face: de o parte, democraţia, de cealaltă, totalitarismul. Comunismul nostru cel de toate zilele era urmarea incontestabilă a unei politici. Nu căzuse din cer. A da vina pe importarea lui de la sovietici, cum făcea Mihai Ungheanu într-o antologie de texte din anii 1950, pe care am recenzat-o la apariţie, este o formă de naţionalism grobian. Ne-am făcut-o cu mâna noastră în cea mai mare măsură, dacă lăsăm la o parte ideologia, evident importată, şi discutăm despre ce am trăit zi de zi vreme de patru decenii. În definitiv, despre ce conţin mărturiile din cartea Ioanei Pârvulescu. Este şi motivul pentru care n-aş fi omis dosarele de Securitate, procesele cu asesori populari (altă expresie din anii 1950 absentă din dicţionarul final), arestările abuzive, internările în azile psihiatrice (acestea fiind frecvente în deceniile la care mărturiile din carte se referă cu prisosinţă, deşi expresia lipseşte din dicţionar), şedinţele de partid, învăţământul politic obligatoriu şi atâtea altele care ne influenţau viaţa de zi cu zi într-o măsură mai apăsată decât cozile, frigul şi celelalte. Cotidianul nostru comunist nu se limita la suferinţe fizice, le privea şi pe cele morale, umilinţe şi înjosiri ale omului din noi. Năvodul în care Securitatea ne prindea şi ne expunea nu făcea parte din cotidianul nostru? Şantajul la care eram supuşi în împrejurări din cele mai banale nu contează? Dar interzicerea avorturilor în 1966, cu oribilele reprecusiuni asupra vieţii noastre sociale şi personale, cu agresiunea permanentă asupra intimităţii noastre? Referiri la acest din urmă aspect al vieţii milioanelor de femei şi bărbaţi se fac în capitolele despre dragoste şi medicină. Infime! Tot o consecinţă a excluderii deliberate a politicului din cotidian.

Acestea sunt cele două observaţii principale pe care le fac cărţii. A treia este, luaţi-o în glumă, faptul de a nu mi se fi cerut şi mie să depun mărturie. Ştiu că nu mai sunt binevenit la Humanitas (care, în ediţia a doua a unei culegeri de povestiri de dragoste, de acum câţiva ani, a înlocuit o povestire a mea cu una aparţinând unui alt autor!), dar aş fi avut şi eu câte ceva de spus, dacă Ioana Pârvulescu mi-ar fi cerut colaborarea.

Înainte de a citi cele ce urmează, am de făcut o sugestie pentru o eventuală nouă ediţie: un motto. L-am descoperit, înainte de a fi citit cartea de faţă, într-un editorial recent al nonagenarului Jean Daniel din „L’Obs”: „La ce e bună longevitatea? Între altele, de a putea confrunta ceea ce am trăit ca martor cu ceea ce tinerii încearcă să reconstituie ca istorici. Noi contăm pe amintirile noastre, ei contează pe arhive. Când reuşim să ne intersectăm, putem nutri speranţa unui adevăr”. Şi acum, vă rog să citiţi.

Calitatea vieţii în comunism. Era o temă printre altele la învăţământul politic. Într-o zi geroasă de iarnă, am întârziat un sfert de oră la lecţia cu pricina, după un drum cu autobuzul plin de peripeţii: întârziere, înghesuială, motor defect şi restul, ca de obicei. M-am scuzat frumos, eu, care nu întârziam niciodată. Cel care conducea învăţământul politic, un coleg al nostru de la Filosofie, m-a lăsat să-mi trag sufletul, mai bine zis, să mă dezgheţ, şi m-a invitat să iau cuvântul pe tema cu pricina. N-aveam nici o idee, aşa că am cerut permisiunea să relatez o întâmplare. Am relatat drumul cu autobuzul din Drumul Taberei la Universitate. Zâmbete furişe. Când să plecăm, profesorul mă reţine câteva clipe. Aveţi, zice, carnet? Aveam toţi un carnet de prezenţă. I-l dau, semnează în el şi mă roagă, spre binele amândurora, să nu mai vin la nici o lecţie. Fireşte că m-am conformat. La finele anului universitar, colega noastră de la catedra de limbă, care ţinea evidenţa participării la cele trei cicluri succesive de învăţământ politic, atâtea erau, mă întreabă la care ciclu am participat, ca să ştie unde să mă plaseze la anul. N-am participat la ciclul doi, zic eu. Aha, zice ea, vă înscriu la ciclul trei. Îi mulţumesc şi precizez: aşa dar nu voi participa la ciclul trei. Colega mea n-a înregistrat negaţia.

Optmism. O seară de iarnă cu zăpadă topită pe stradă şi pe trotuare. Cobor din autobuz prin lăcăraia care-mi udă pantofii şi mă îndrept dârdâind de frig spre blocul în care locuiam. Remarc un individ cu cojoc din oaie întoarsă care se ţine după mine. Mi-e lehamite să fac un ocol ca să mă conving şi intru direct în bloc. Liftul nu funcţionează. Curentul e probabil întrerupt, ca de atâtea ori. O iau pe scări, până la zece, unde stau. Individul, după mine. Îi aud paşii la două sau trei etaje mai jos. Accelerez şi dau buzna în apartament în speranţa că nu va ghici la ce etaj stau. Întuneric şi frig. Înainte de a-mi scoate paltonul, mă duc la bucătărie să-mi fac un ceai. Nu curge apa. Torn dintr-o sticlă în ibric. Aprind aragazul, care, minune, are flacără. O colegă de catedră care locuieşte în centru îmi spusese că se scoală zilnic la trei noaptea ca să gătească, fiindcă în restul timpului nu are gaze deloc. În timp ce-mi ţin palmele deasupra ibricului, ca să mă încălzesc niţel, îmi amintesc de cuvintele ei şi-mi dau seama brusc că putea fi şi mai rău: să nu fie, adică, nici gaze. Mă scutură un val de optimism.

Pâine albă. Prin 1953 sau 1954, când pâinea de pe cartelă era neagră şi mizerabilă, s-a răspândit în Rm.Vâlcea zvonul că se dă pâine albă la liber la un mic magazin, la linie. Din vecinătatea gării, adică. Pâinea sosea pe la ora două după-masă, era pe sponci, aşa că puteai cumpăra una singură de persoană.

Abia reveniţi de la şcoală, am fost expediaţi amândoi, fratele meu şi cu mine, ca să putem lua două. Căldură mare, soarele ne lovea în cap, aşteptatul la coadă, o corvoadă. Văzându-ne într-un târziu cu pâinile în braţe, am plecat fericiţi spre casă, dar nu ne-am putut opri să ciugulim din franzelele proaspete. Aşa că am ajuns acasă cu una singură, mai exact, cu două jumătăţi. Povestea s-a repetat de câteva ori. N-am fost certaţi. Era normal să încercăm gustul pâinii albe: nici eu, nici fratele meu nu ne aminteam să mai fi mâncat vreodată.

Mel Ferrer. La începutul anilor 1960, rula pe ecranele noastre un film american cu Mel Ferrer în rolul principal. O cunoştinţă a familiei noastre, medic de profesie, avea bărbatul în puşcărie. Fusese prizonier de război la sovietici şi scăpase cu câţiva ani de lagăr. Avusese noroc: fiind confundat cu un ofiţer de contrainformaţii, fusese coborît dintr-un tren cu destinaţie Siberia, în care vor muri îngheţaţi toţi prizonierii (între ei Emil Gulian, poetul Duhului de basm), ca să fie anchetat ca spion la Lubianka. Arestat prima dată la întoarcerea în ţară, a ieşit după câţiva ani şi s-a însurat cu prietena noastră. Când am cunoscut-o eu, bărbatul i se afla din nou în închisoare. S-a întâmplat să vină la Câmpina filmul, al cărui titlu l-am uitat. Mel Ferrer era leit bărbatul doamnei. Care s-a dus zile la rând la cinema, apoi la Ploieşti şi peste tot unde rula filmul. Îşi mai lua cu ea o prietenă, ca să aibă pe umărul cui plânge. M-am împrietenit cu Mel Ferrer II, după eliberarea lui. Din dosarul meu de urmărire, deduc că Securitatea era cu ochii pe noi. Într-o noapte, întâlnindu-ne întâmplător în trenul cu care făceam naveta la Bucureşti şi care staţiona într-o gară din cauza unui accident, am pornit amândoi pe jos până la şosea. Atunci mi-a povestit despre moartea poetului Emil Gulian. Aşa am aflat anul: 1942. L-am trecut în antologia poeziei moderne. De acolo l-au luat alţii, mai apoi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara