Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Iaşii în francofonie de Nicolae Manolescu


La sfîrşitul primei decade din martie, au avut loc la Iaşi două evenimente culturale: o masă rotundă (televizată la TVR2 în cadrul unei emisiuni, Paralele inegale, moderată de Mircea Vasilescu) şi o dezbatere cu public la Biblioteca Centrală Universitară. Ambele, pe tema francofoniei. Am participat şi la una, şi la alta, invitat de directorul Centrului Cultural Francez (în localul căruia s-a desfăşurat masa rotundă), Paul-Elie Lévy, un maghrebin spiritual şi eficace, tip de meridional tuciuriu, vorbăreţ şi cordial, şi de directorul B.C.U., profesorul universitar de franceză, criticul literar şi prietenul meu Al. Călinescu (Nu pot rezista ispitei de a adăuga la aceste calificări şi pe aceea pe care i-a acordat-o recent, cu gentileţe, ministrul Culturii, totodată parlamentar şi mare apropitar de Iaşi: "intelectual ratat"). I-am avut ca parteneri de discuţie, şi la Centrul Francez şi la Bibliotecă pe Al. Zub, Adrian Cioroianu şi, fireşte, Mircea Vasilescu şi Al. Călinescu.
Ratingul emisiunii, care s-a difuzat duminică 11 martie, n-am cum să-l ştiu, dar sala de la B.C.U. am văzut-o şi depun mărturie că era arhiplină: studenţi, profesori, unii, francofoni cunoscuţi ca Liviu Leonte şi Nicolae Creţu, poeţi, Emil Brumaru, Horia Zilieru, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu (care, ca director al Casei Pogor, n-avea cum lipsi, dat fiind că, printre junimişti, Pogor era singurul... francofon) şi alţii pe care-i rog să mă ierte că nu-i menţionez.
Problema în discuţie, care a mai făcut (dar într-un context mai larg) obiectul unui simpozion internaţional organizat la Sinaia, anul trecut, de Fundaţia Culturală Română şi de Academia Latinităţii, a fost francofonia. Nu în general, ci în legătură cu noi: influenţa culturii franceze asupra celei române, afinităţi spirituale, tradiţii, posibilitatea relansării limbii franceze în condiţiile monopolului anglo-americanei şi aşa mai departe.
Nu mi-am propus să rezum dezbaterile; nici măcar să-mi reiau punctul de vedere. Am vrut doar să semnalez existenţa unor preocupări care mi se par importante, deşi neglijate în ultimii ani, şi pentru resuscitarea cărora Paul-Elie Lévy şi Al. Călinescu merită toată lauda. Ca şi Mircea Vasilescu, gata a-şi pună emisiunea în slujba unor idei care nu se prea bucură de succes în epoca internetului care pare a consfinţi supremaţia englezei. (Am zis mai bine înainte: a anglo-americanei, a acelei limbi elementare şi utile, care nu e nici a urmaşilor lui Shakespeare, nici a contemporanilor lui Updike, dar, mai curînd, cum a botezat-o cu umor Paul-Elie Lévy, latina anglo-saxofonistă a vremii noastre). S-ar cuveni ca noi, românii, să fim cu deosebire sensibili la limba şi la cultura franceză. De la ele ne-au venit, de fiecare dată cînd acest lucru s-a întîmplat în istoria noastră, toate valorile de seamă ale civilizaţiei moderne: democraţia, libertatea, spiritul de dreptate şi de egalitate, respectul persoanei umane, drepturile omului, reformele moderne în administraţie şi legislaţie, constituţiile din 1866, 1923 şi 1991, limba literară, poezia romantică (şi alexandrinul) din secolul XIX, poezia simbolistă (şi versul liber) şi cea modernă din secolul XX, avangardismul, romanul psihologic, critica literară modernă din interbelic şi de după 1965 şi cîte şi mai cîte. Descoperirea Occidentului, cum o numeşte G. Călinescu într-un capitol al Istoriei sale referitor la începutul secolului XIX, a însemnat, aproape mereu pentru noi, redescoperirea Franţei. Chiar dacă nu toată lumea e de acord cu această idee, eu cred că şi integrarea în Uniunea Europeană va fi trăită de români ca o apartenenţă la comunitatea francofonă mai degrabă decît la oricare alta din sînul noii Europe. Limba franceză, în care au scris paşoptiştii şi care a fost limba diplomaţiei în secolul XIX, pentru noi limba culturii, a elitelor, a cremei intelectuale de pe toate meridianele.
Nu e vorba de ştiinţă, aici, e vorba de un sentiment aproape unanim.