Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Ianuarie de Gabriela Ursachi


In ultimul număr din 2004 (cel dublu) al României literare apare o interesantă anchetă pentru a stabili, prin răspunsurile a 34 de critici literari, care sînt "primii zece poeţi români din toate timpurile". Deşi criteriile unora se încearcă a fi obiective, în timp ce alţii nu se pot dezbăra de o firească subiectivitate, ierarhia se stabileşte cumva previzibil, cu Mihai Eminescu pe prima poziţie. Lucrurile se aşază bine, dacă avem în vedere că în vara lui 2004 s-au comemorat 115 ani de la moartea poetului, iar acum, în ianuarie, i se rotunjesc alţi 155 de la naştere. Despre Eminescu se cuvine dar a vorbi, oricît de temerar pare demersul (T. Vianu observă o "timiditate" în abordarea scrisului eminescian, o "încordare înspăimîntată de sine"). Ideea ar fi să determinăm măcar un semn de "eminescianism" la ceilalţi nouă, mai ales că şi cronologia o permite. S-ar dovedi astfel valabilă intuiţia lui Maiorescu din Critice: "Pe cît se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui". Pentru următorii trei poeţi, ce ocupă în ordine locuri privilegiate pe această listă: T. Arghezi, G. Bacovia şi L. Blaga, argumentele proeminesciene se dezvoltă de la sine. Este de remarcat faptul că pînă şi vocea ironică, lucidă şi aspră, nededată la elogii a lui Arghezi, se mlădiază sub emoţia rostirii: "Într-un fel, Eminescu e sfîntul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri". Sau: "Fiind foarte român, Eminescu este universal". Ar fi de prisos să căutăm exemple şi în operă. Ele sînt în număr foarte mare. O spune explicit şi Alex. Ştefănescu în Jurnal de critic: "În epoca lui Eminescu şi, e adevărat, într-o mai mică măsură în aceea a lui Arghezi, erau la modă termeni nedemodabili ca iubire, vis, singurătate, cer, stea, mare sau rîu, care nu diferă prea mult de lexicul Cîntării cîntărilor şi despre care, după ce au străbătut atîtea secole, putem fi siguri că vor străbate şi altele". Pe Bacovia îl conţine în germene versul eminescian însuşi: "Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, / Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri", pentru a nu mai vorbi de poezia intitulată Singurătate la Eminescu: "În odaie, prin unghere / S-a ţesut păienjeniş" ce devine Singur la Bacovia, cu acelaşi accent pe încăperea pustie şi neprimitoare: "Odaia mea mă înspăimîntă, / Aici n-ar sta nici o iubită. / Stau triste negrele tablouri, / Făclia tremură-n oglindă". În alt loc, în proza Tîrziu, acelaşi spaţiu inospitalier găzduieşte un poet abulic: "Singur prin casă fac versuri", în timp ce în noapte "un greier cîntă în tăcere". Atmosfera şi chiar elementele care o generează apar şi în Melancolia lui Eminescu: "În van mai caut lumea-mi în obositul creier / Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier". Şi, cum dincolo de "scîntei galbene" şi de "amurg violet" Bacovia mai are şi o grafică de austeritate în alb-negru: "Copacii albi, copacii negri", să nu trecem peste intuiţia lui Eminescu în aceeaşi direcţie: "Codru-i alb şi frunza-i neagră" sau mai cunoscutul desen din "lebedele albe pornind din negre trestii". Nici Blaga nu scapă de fascinaţia "farmecului eminescian". Dincolo de afinităţile filosofice (Schopenhauer) şi de bucuria de a glorifica "duhul eresului popular", Blaga este un mare admirator al Scrisorilor. Ele curg în "ritmuri grele şi largi, cum se cuvine pentru nişte vedenii cosmice sau pentru întîmplări de veacuri ale istoriei" şi, mai departe: "unicele lucruri ce se desprind frumoase din imensa deşertăciune rămîn luna şi liniştea". Ataraxia ca năzuinţă şi "efectul de lună" eminescian se regăsesc şi în această memorabilă definiţie a metaforei la Blaga: "eu, cu lumina mea, sporesc a lumii taină - / şi întocmai cum cu razele ei albe luna / nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii, / aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu largi fiori de sfînt mister" (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii). Pentru Ion Barbu se poate face un lesne apel la comentariul lui N. Manolescu asupra "increatului" din Oul dogmatic. "E una din puţinele încercări, după Eminescu, de a exprima inexistenţa, locul fără "hotar" unde vremea încearcă în zadar să se nască din nimic". Şi încă: "Eminesciană e şi tema din Riga Crypto şi lapona Enigel, care e un Luceafăr cu rolurile inversate" (paralelismul continuă cu exemple ce converg către finalul comun: "Nunta" nu e cu putinţă). Nichita Stănescu scrie O călărire în zori (lui Eminescu tînăr) şi se rosteşte, cu evlavie, Despre înfăţişarea lui Eminescu. Deşi formula lui poetică rămîne dificilă în sine, există straturi ale operei permeabile la sugestiile eminesciene: "Goana norilor albi, goana norilor lungi / mîna din urmă secundele" (combinaţia "nouri lungi" şi timp se regăseşte la Eminescu în Trecut-au anii ...) sau: "Amintiri nu are decît clipa de acum" (Cîntec) în care se întrevede tema schopenhauriană a prezentului etern. "Prezentul - scrie Schopenhauer - e totdeauna în faţa noastră, cu tot ce închide în el".

Tema este prelucrată de Eminescu în Glossă: "Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate". Interesante sînt fulguraţiile eminesciene în poeziile următorilor trei poeţi: un postmodernist (M. Cărtărescu), un simbolist baroc (L. Dimov) şi un suprarealist (Gellu Naum). Cărtărescu uzează cu mult succes de anumite "trucuri optice" prin care obiecte şi lumi se dilată sau se micşorează după liniile de forţă ale imaginaţiei, ca în Sărmanul Dionis, şi beneficiază, totodată, şi de un "efect de sinceritate" pe care îl obţine prin felul curajos de a-şi juca literatura pe cartea biografiei (sau invers), venind astfel în bătaia unei afirmaţii a lui G. Călinescu despre Eminescu: "El a scris în versuri o zguduitoare biografie". Poet sau prozator, Cărtărescu îşi impune, într-un stil absolut unic, sigiliul propriului destin. La Leonid Dimov (un muzical prin definiţie) este oarecum la îndemînă să găsim "ritmuri" eminesciene: "La un semn triunghiuri vide / vor sui, ciudat de jos" (metrica şi ritmul trohaic sînt aidoma cu acelea din Scrisoarea III, iar dacă desfiinţăm înţelesul cuvintelor ce urmează binecunoscutului "La un semn", murmurînd "deschisă-i calea şi se-apropie de cort", putem percepe linia aceluiaşi suport auditiv). "Farmecul" legănării eminesciene reînvie acolo unde te aştepţi mai puţin. Şi tot la Dimov, o fată îşi sărută iubitul, mîngîindu-l "cu degete reci". Gellu Naum construieşte un vers extrem de complex: "Trestia plină de sunete creşte printre celelalte într-o capcană inversă", care se cere interpretat în manieră clasică. Dacă începutul are un cert contur eminescian de tipul "Vîn-

tu-n trestii lin foşnească", finalul trebuie trecut prin teoria lui T. Vianu privind modul în care apa (lac, izvor, mare) reuşeşte să ţină captivă lumina cerului ("capcană inversă"). Ultimul, dar nu cel din urmă dintre "aleşi", este Macedonski. S-ar putea selecta din multitudinea de exemple cel puţin acela, cules în treacăt, din poezia Pădurea: "Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă / Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă". Oricine poate observa că atît lexicul, cît şi esenţa bat în nuanţele îndrăgitului codru eminescian.

Chiar dacă această trecere în revistă a celor nouă poeţi sub zodia lui Eminescu este sumară, inegală şi, pe alocuri, relativă, cîştigătoare este - cum spune şi Ioana Pârvulescu în prezentarea ineditului top - doar Poezia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara