Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Iar îi apărăm pe turnători?! de Mircea Mihăieş


Vizita în România a lui Adam Michnik mi-a oferit prilejul unor confruntări amicale cu marele dizident polonez pe tema arhivelor Securităţii. După cum se ştie, Adam Michnik este adeptul tezei conform căreia dosarele de urmărire nu trebuie deschise, pentru că singurul lucru pe care-l putem afla din ele e "adevărul Securităţii." Michnik ar putea să aibă dreptate. Nu există nici o garanţie că ceea ce se află în filele mucegăite din beciurile poliţiei politice reprezintă adevărul obiectiv. Ceea ce nu pare el să observe e că tocmai despre asta e vorba: despre adevărul Securităţii, despre varianta destinelor noastre creionată decisiv de oamenii ei şi despre prizonieratul în care mulţi dintre cei implicaţi continuă să fie ţinuţi.

Deşi am întors lucrurile pe toate feţele, n-am reuşit să ghicesc motivaţia de adâncime a lui Michnik. Cred, totuşi, că în urma discuţiilor de-acum câteva săptămâni, ştiu despre ce e vorba. Explicaţia nu e nici politică, nici morală, ci emoţională. În condiţiile în care Polonia a trecut prin legea marţială, când au fost arestaţi mii de oameni, nu s-a ajuns, totuşi, la baia de sânge din România. Ceea ce, într-un surprinzător puseu creştinesc, a stârnit în Michnik o durabilă, paradoxală recunoştinţă: Securitatea trebuie iertată pentru că n-a mers cu bestialitatea până la capăt! Aşa o fi în Polonia, deşi mă îndoiesc: istoria ţării nu se reduce doar la dictatura militară a lui Jaruzelski. În România, lucrurile au avut cu totul altă evoluţie. Nu ştim nici astăzi şi - cu strădania care frizează adeseori genialitatea a procurorului Dan Voinea - nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat în perioada anilor 1989 - 1990. Cât despre deceniile de represiune comunistă, să ne punem pofta-n cui!

Cei care-au îmbrăţişat această poziţie în cazul României sunt fie naivi, fie au o agendă ascunsă în spatele unor sofisme transparente ca o gaură în covrig. Nu poţi să te aperi de efectele pe termen lung ale muncii Securităţii "punând o şapă de beton peste această hazna", după cum propune prietenul meu Vasile Popovici. Din simplul motiv că duhoarea haznalei s-a întins pe întreaga suprafaţă a societăţii româneşti şi efectele ei trec prin delicata "şapă" a co-autorului Proclamaţiei de la Timişoara. Atâta vreme cât nu vom înfrunta "adevărurile Securităţii" va plana deasupra tuturor o bolnăvicioasă ambiguitate. Nu voi şti dacă managerul X sau ministrul Y face tâmpenii pentru că e incapabil sau pentru că e şantajat. Nu voi putea alege binele de rău dacă nu-mi asum şi riscul de a da peste adevăruri neconvenabile.

Prejudecata că până în momentul de faţă au fost deconspiraţi mai ales indivizi care după 1990 au fost de partea Binelui nici măcar nu e adevărată. O fi doamna Stănoiu vreun apostol al societăţii deschise? Dar Miki Şpagă? Dar atâţia corifei ai iliescienismului, dispăruţi ca prin miracol din prim-planul scenei publice? Dar cazul "Felix"? Sau e vorba tot de-un campion al "societăţii deschise"? Dar atâţia scriitori-ciomăgari aflaţi în slujba dictaturii? Sigur că zarva din jurul unor cazuri precum Mona Muscă, Neculai Constantin Munteanu sau Carol Sebastian e dezagrea­bilă. (Despre Antohi nu mai spun nimic, pentru că acel caz depăşeşte puterea mea de înţelegere.) Dar cine a făcut zarva? Nu cumva oameni care, din culisele trusturilor de presă, au să-şi ascundă pete ruşinoase din biografie? Şi atunci, nu asistăm, fără să ştim despre ce e vorba, la răfuiala între "tur­nătorii lor" şi "turnătorii noştri"? Cum să trânteşti o "şapă" peste astfel de situaţii incontro­labile? N-ar fi mai simplu să se continue deconspirarea uneltelor blestemului bolşevic, renunţând la ambiguităţile în care se scaldă atâţia avocaţi ai "şapei"?

Prietenul meu Vasile Popovici construieşte un scenariu cam edul­corat atunci când vorbeşte de redu­cerea turnătorilor "la acel unic moment al cedării." E, de aseme­nea, o exagerare să spui că "pentru ei nu există nici iertare şi nici con­vertire interioară." Dac-ar fi vorba doar de un "unic moment" al cedării, n-ar mai exista dosare! Am vorbi doar de "anga­ja­mente albe", de-o iscălitură luată unui om în derută, înfricoşat de ceea ce-ar putea să păţească. Problema e că în cele mai multe situaţii vorbim de cola­borări întinse pe ani şi ani, de întâl­niri frecvente, discuţii "intime" şi de note întoc­mite în deplină cunoş­tinţă de cauză. Dar e vorba şi de răsplăţi pe măsură: bani, avansări, călătorii în străinătate.

Chestiunea iertării e simplă: sunt dispus să iert dacă ştiu ce am de iertat. Or, în prea multe cazuri turnătorii o ţin langa pe ideea nevinovăţiei şi-a victimi­zării, intentând procese şi blocând prin tertipuri avocăţeşti tribunalele cu speţele lor de-o murdărie dezgustă­toa­re. N-am auzit ca vreuna din aceste "victime" să ceară inculparea pentru fals a ofiţerilor de securitate. Când se va întâmpla să vedem securişti chemaţi în instanţă pentru c-au falsificat dosare, am să iau în considerare şi opţiunea "şapei"!

Aprob poziţia lui Michnik în versiunea ei de ultimă oră: amnistie, dar nu amnezie. Cu alte cuvinte, nu cred că oamenii care au păcătuit (mai puţin, fireşte, cei care au comis crime şi abuzuri încadrabile juridic) trebuie băgaţi la închisoare, ucişi cu pietre sau zvârliţi afară din servicii. Cred doar că trebuie să avem respect pentru victime, că e bine să renunţăm la o societate în care mult prea mulţi actori evoluează cu măştile pe chip.

Dar pentru amnistie e nevoie de mărturisire şi de căinţă. N-am să pot să-l iert pe turnătorul care e mândru şi azi de mizeriile comise. Turnătoria n-a fost o chestiune privată, un mic vals între delator şi securist. Ea funcţiona într-un cadru cât se poate de oficial, deşi invizibil. Delaţiunile n-au rămas niciodată fără urmări. Prin urmare, Drumul Damascului, invocat de atâţia apără­tori ai turnătorilor-victime, trebuie să producă şi el efecte palpabile. Altă cale, pur şi simplu, nu există. Nu cred în regenerare şi convertire "interioară", pentru că prezenţa acestor oameni e cât se poate de... exterioară.

Şi mai e un aspect. Prezenţa alături de noi, a celor care n-am turnat, a personajelor cu astfel de fisuri, ne face şi pe noi vulnerabili. Devenim suspecţi cu toţii, pentru că, indirect, acceptăm că "turnătorii noştri" sunt mai buni decât "tunătorii lor." Ceea ce e departe de adevăr. Şi atunci, de ce să-i mire revolta care ne cuprinde, de ce să-i uimească duritatea reacţiilor? Cine a trădat o dată, va mai trăda, chiar dacă a doua oară e vorba de o trădare involuntară.

Prin urmare, nu cred că lucrurile se pot rezolva înmormântând germenii ciumei. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, mai devreme sau mai târziu aceste lucruri vor ieşi la suprafaţă. Cine-a văzut măcar două dosare de securitate îşi dă seama că ofiţerii lucrau la mai multe capete, "încrucişat". Nu e suficient să-ţi distrugi propriul dosar, pentru că nu ştii unde se mai află cópii sau documente înrudite - uneori, în mapele unor persoane pe care nici măcar nu le-ai cunoscut. E imposibil, după ce prin CNSAS au trecut sute şi sute de cercetători, după ce mii de oameni au xeroxuri ale propriilor dosare să crezi că o simplă "şapă" rezolvă chestiunea.

Acolo unde s-au produs abuzuri, victimele n-au decât să-i cheme în justiţie pe ofiţeri. Dacă li s-au pus în cârcă ticăloşii pe care nu le-au comis, lucrurile pot fi demonstrate. Falsurile pot fi dovedite prin expertize grafologice. Nu ştiu ce-mi spune că nu vom trăi acel moment luminos în care, chemat în sala de tribunal, ofiţerul de Securitate (nu întâmplător, protejat în continuare de legile României!) va da din colţ în colţ şi va recunoaşte că indivizii pe care-i bănuim de ticăloşie sunt, în realitate, nevinovaţi.

Deocamdată, n-am asistat la o atare scenă - recunosc, demnă de pana unui Dostoievski. Am văzut, în schimb, mult prea mulţi indivizi care pe vremea comunismului s-au comportat condamnabil iar astăzi pozează în victime, dacă nu chiar în mari personalităţi fără a căror eminentă contribuţie lumea se duce de râpă. Dacă asta le uşurează conştiinţa, pot să-i asigur: nu se duce. Nici cu şapă, nici fără şapă.