Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Iar trădează cărturarii? de Felicia Antip


Deghizarea în raţionament riguros ştiinţific este cel mai mare compliment pe care gândirea aştiin-ţifică, bazată pe intuiţii, pe revelaţii şi pe alte forme de cunoaştere neverificate experimental, îl poate aduce gândirii ştiinţifice.

Acest tip de făţărnicie este calul de bătaie al unei cărţi care atacă din mai multe direcţii o specie inventivă de oameni ai cărţii: pe cei care recurg la construcţii logice specioase pentru a şterge graniţele dintre ce se ştie şi ce se crede. O reverenţă formală în faţa raţionalităţii şi a tezaurului de descoperiri ştiinţifice este urmată la ei de o piruetă în direcţia iraţionalului, a adevărurilor apriorice, a unor credinţe neanalizabile şi a unor ipoteze fanteziste. Cartea este semnată de profesorul Frederick Crews de la Universitatea Berkeley, din California, se numeşte Follies of the Wise, adică Neroziile înţelepţilor, are subtitlul Dissenting Essays (Eseuri în dezacord) şi a fost publicată în anul 2006 de editura californiană Avalon Publishing Inc. Cuprinde texte polemice din cei 15 ani anteriori.

Fr. Crews se încumetă să se pronunţe în legătură cu o mare varietate de subiecte: selecţia naturală, proiectul inteligent, testele psihologice, hipnoza, OZN-urile, teosofia, budismul Zen, opera lui Kafka şi a lui Melville, poststruc-turalismul, demonologia, altele.
Atât de întins să fie oare câmpul competenţelor lui? Nu, dar recurge la specialişti, citează şi compară opiniile lor. De fapt, terenul de pe care a decolat Frederick Crews a fost psihologia. Cu peste patru decenii în urmă, a crezut că scepticismul lui (înnăscut şi cultivat) s-ar putea exercita în interiorul unei teorii care-l sedusese, psihanaliza freudiană. Pe măsură ce-i studia însă evoluţia şi structura, a ajuns la concluzia că nu-i satisface exigenţele în privinţa rigorii ştiinţifice şi a devenit unul dintre cei mai intransigenţi critici ai teoriei şi practicii psihanalizei.

Mai mult de jumătate din carte cuprinde episoade din cearta interminabilă a autorului cu prietenii lui de idei de altădată, psihanaliştii. Dar Crews a ajuns să se lupte cu tot ceea ce reprezintă, din perspectiva lui, întruchipări ale pseudoştiinţei, fiind privit de trei decenii ca cel mai acerb critic al mistificărilor de orice fel.

Profesionistul scepticismului nu se războieşte cu profesioniştii imposturii intelectuale, aceştia ar constitui o ţintă prea facilă, adversarii aleşi de el sunt profesionişti ai ştiinţelor, cărturari şi lideri spirituali care, în faţa unor contradicţii ireductibile, avansează soluţii eclectice, formule proprii, originale, dar, crede el, nefundamentate, de împăcare a caprei cu varza.

Exemplul de la care porneşte: cutremurul urmat de tsunami şi de inundaţii catastrofale care, la sfârşitul anului 2004, au făcut trei sute de mii de victime în zona Oceanului Indian, a fost exploatat de „propovăduitorii groazei hinduşi, musulmani, creştini, cărora li s-a alăturat, printre alţii, rabinul-şef sefard al Israelului, care a proclamat: «Aceasta este o expresie a marii mânii a lui Dumnezeu împotriva lumii.»" Nu trebuie să fii neapărat adept al materialismului, aşa cum se declară Crews, pentru a fi contrariat de prezentarea acestei nenorociri ca o pedeapsă divină. Nu mai suntem în anul 1775, când cutremurul urmat de asemenea de un tsunami, care a distrus Lisabona la 1 noiembrie 1775, „a fost salutat de clericii vremii cu o necuviincioasă Schadenfreude, ca temă folositoare pentru predicile lor. «Află, Lisabona, a intonat un iezuit, că ceea ce a distrus casele, palatele, bisericile, mănăstirile, cauza morţii atâtor oameni şi a flăcărilor care au mistuit bogăţii imense sunt păcatele voastre de moarte, nu cometele, stelele, vaporii sau alte fenomene naturale similare»" „In 2005, exclamă Crews, numai cineva fără şcoală sau orbit de bigotism ar fi putut să nu înţeleagă că masele de oameni al căror unic «păcat» a fost că au ales să trăiască sau să-şi facă vacanţa pe terenuri joase din apropierea oceanului, au fost şterse de de pe faţa pământului de conjuncţia unor forţe cu totul naturale."

O tentativă de a strecura ideea represaliilor cereşti într-o interpretare ştiinţifică a fenomenului s-a făcut, totuşi. Ea i-a aparţinut Arhiepiscopului de Canterburry, Rowan Williams, care, după ce a descris corect comportamentul plăcilor tectonice şi alte foarte naturale şi pământene fenomene, a explicat că „ieşirea din matcă a pământului şi a oceanului a avut rolul de a pune la încercare credinţa: «Faptul extraordinar este că pietatea a supravieţuit mereu unor asemenea încercări». Deşi multe experienţe dure «par să indice o lume total arbitrară», convingerea că există dreptate divină va dăinui, deoarece aceste convingeri «ne-au modelat viaţa şi obişnuinţele inimii».

Autorul cărţii declară că a folosit acest exemplu pentru a atrage atenţia asupra ciocnirii dintre două curente de gândire:

„Unul, empirismul ştiinţific, a produs toate inovaţiile care continuă să ne modeleze lumea şi conştiinţele (...) Ştiinţa are un avantaj decisiv. Ea este, în esenţa ei, nu un corp de idei corecte sau incorecte, ci un mod colectiv de a genera şi de a experimenta ipoteze, iar testările exclud, în final, eroarea, cu un un suces neegalat."

Celălalt se întemeiază pe axioma că legile naturii au fost stabilite în beneficiul lui homo sapiens, cu toate că „întreaga perioadă a existenţei lui n-a ocupat în timp nici o nanosecundă din ora cosmică", ricanează Frederick Crews. După părerea lui, cele două poziţii sunt de sine stătătoare, ele nu pot fi adoptate simultan.

El ştie prea bine că atitudinea lui „nu este împărtăşită în afara cercurilor intelectuale şi, chiar şi în acestea, se aud voci influente care protestează împotriva încălcării de către ştiinţă a tărâmului adevărurilor însuşite intuitiv. „ Scopul declarat al cărţii lui este de a sugera, prin exemple recoltate din diverse domeni, că „nu există ceva care să se poată numi cunoaştere intimă în sensul unei intuiţii atât de incontestabile încât să nu aibă nevoie de validare. Există doar cunoaştere, punct. O recunoaştem nu pentru că pare sacrosanctă sau pentru că apelează la sentimentele noastre, ci pentru că are capacitatea de a rezista celor mai pretenţioase verificări din partea unor oameni bine informaţi şi fără investiţii prealabile în confirmarea ei."

Subiectul-cheie al cărţii lui Frederick Crews este actualul impas al vechii înfruntări dintre darwinism şi creaţionism. Trăim în România unde, în urmă cu trei ani, un ministru scosese cu totul evoluţionismul din programa şcolară şi abia de curând s-a decis ca această teorie ştiinţifică să fie adusă la cunoştinţa elevilor, dar numai cu începere din clasa a VIII-a. Un studiu realizat de Liga Pro Europa a arătat că numai 14 la sută dintre elevii români din clasele VII-XII cred că teoria evoluţiei este corectă, ceilalţi crezând în creaţionism.

Restul lumii se află pe altă treaptă a. evoluţiei şcolare. Mai toate denominaţiunile religioase - scrie Crews - şi-au schimbat vechea poziţie şi în prezent ele se opun campaniilor împotriva darwinismului. Au ajuns la concluzia că evoluţionismul nu constituie o primejdie pentru religie, că respectul pentru adevărurile ştiinţifice nu exclude neapărat credinţa în atotputernicia divinităţii.

Cele două explicaţii ale actualei înfăţişări a lumii nu sunt însă uşor de îmbinat. De aceea, diverşi autori caută soluţii de compromis. Frederick Crews le consideră inconsecvente, de neluat în seamă. El demontează, pe rând, demonstraţiile celor care conchid că „nu există decât o deosebire semantică între percepţia ştiinţifică şi ceea ce, în termeni religioşi se numeşte revelaţie" (Frederick Pollack), că evoluţia ar avea un scop, că ea ar fi menită să ducă spre mântuire (John H. Haught), că păcatul originar „face parte din pachetul biologic" (Michael Ruse), că Dumnezeu a modelat evoluţia şi a orientat materia în aşa fel încât să se ajungă la apariţia a „exact ceea ce urmărea El - o fiinţă care, ca noi, să-l poată cunoaşte şi iubi, să privească cerul şi să viseze la stele, o creatură care să descopere, în cele din urmă, extraordinarul proces al evoluţiei care a umplut lumea Lui cu atât de multă viaţă" (Kenneth Miller).

Un singur autor, Stephen Jay Gould, care a fost cel mai competent paleontolog al Americii, a declarat că cele două magisterii sau domenii de autoritate, ştiinţa şi religia, se vor bucura de respect mutual numai dacă aderenţii lor se vor abţine de la orice încercare de sinteză. După opinia lui, oamenii de ştiinţă şi teologii îşi pot realiza vocaţiile deopotrivă de preţioase - cercetarea naturii şi studierea valorilor spirituale şi a principiilor de morală - fără să-şi încalce reciproc terenurile.

Nici această poziţie nu este pe placul radicalului Crews: după el, Gould, bine ancorat din totdeauna în partida ştiinţei, a făcut, aici, concesii exagerate partidei opuse, „emiţând ordine de abţinere pentru ambele facţiuni", în loc să abordeze frontal problemele care le despart.