Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Id şi identitate de Simona Vasilache


Tactica jocului de şah lasă, pentru ieşirea din remiză, "portiţa" împrumutului de rol. Un pion care merge, prin convenţie, doar înainte, "scoate" regină (sau altă piesă), cu singura condiţie de-a fi călcat, la pas, toată jumătatea adversă. Aşadar, odată ajuns la capătul tablei caroiate, capătă drepturile, incomparabil mai mari, ale poziţiei pe care o înlocuieşte. Se produce, altfel spus, o "infuzie" de identitate particularizată de două contexte: conjunctura care o face necesară şi "derogarea" prin care devine posibilă.

Situaţia nu e, la drept vorbind, foarte rară. Se poate aproxima, în fond, cu un efort de-a rămîne pe poziţii, economisind atacurile "constructive", la distanţă, în favoarea celor "de nevoie", a unei lupte de uzură, cu mişcări cît mai calculate şi cît mai "meschine". De obicei, din asemenea "încercuiri", scăparea probabilă e renunţarea uneia din părţi. Există, însă, o altă alegere: trimiterea unui "sol" pe terenul "inamicului", cu riscul subţierii resurselor, şi aşa puţine, prin capturarea lui, dar cu speranţa deciderii "meciului", dacă ajunge la destinaţie. Cu acest preţ, al trecerii prin (niciodată de) partea cealaltă. Nu e, de bună seamă, o soluţie comodă, cu succes garantat, dar nici una care să nu merite încercarea. Totuşi, lăsînd la o parte jocul de şah, aproape nimeni nu se oboseşte să ajungă, fie şi numai cu un pion, în spatele gărzii neprietene. Preferate sînt, mai degrabă, acele folies ŕ deux, în care încăpăţînării unuia îi răspunde defetismul cronic, "scuturat" de cîte o "contră" bene trovato, al celuilalt.

Cartea lui Ion Bogdan Lefter, Despre identitate. Temele postmodernităţii, recent apărută la Editura Paralela 45 e, în asemenea împrejurări, o analiză de "beligerant". "Războaiele", date din nou la tipar, drept capitole într-un volum care adună articole "de atitudine", sînt destule: Postmodernitatea imediată, Noutăţi din lumea de azi, Cestiuni româneşti, Problema basarabeană, Cultură, artişti, elite, Confruntări: "Cazurile" Eminescu, Mircea Eliade, George Voicu, H.-R. Patapievici, "Cearta intelectualilor", Pentru liberalism/ Pentru o cultură critică. Toate se iscă, la o privire cît de cît atentă, din relaţia închegată, dincolo de "oglindire", între identitate şi id, "compartimentul" impulsurilor noastre necontrolate. "Impulsuri" înseamnă, aici, evidenţe devenite nechestionabile tocmai fiindcă nu ne-am pus niciodată întrebări cu privire la ele. Dar, "cînd canoanele ne canonesc prea tare se nasc canonadele anticanonice." Răspunsurile la provocările identităţilor în schimbare încap, se vede, undeva între tongue-twister şi casse-tęte. Asta fiindcă problemele aduse în discuţie nu acceptă, de cele mai multe ori, o soluţie mai la îndemînă decît remiza din jocul de şah. Spaţiul de manevră al fiecărei părţi, supus comprimării la presiuni tot mai mari, e apărat pe principiul redutei, iar "lupta", făcută din lovituri la punct fix, încetează, într-un final, doar faute de combatants.

Că lucrurile nu trebuie părăsite la jumătate din pură plictiseală, dîndu-le răgaz să degenereze, mai apoi, pe exact aceleaşi premise, e ceea ce "interferenţele" lui Ion Bogdan Lefter încearcă să arate. Soluţii de "ieşire" din "sofismele" identităţii se găsesc, dacă, fireşte, poţi duce un pion alb în tabăra neagră (şi invers...). Adică dacă poţi deconstrui nişte relaţii de "consangvinitate", puse, în general, mai presus de orice judecăţi critice. Gîndindu-ne că ideile, chiar şi cele mai inocente dintre ele, dau, vor nu vor, un tribut felului cum sînt scrise, un punct de plecare, pentru "deschiderea" falselor "falanstere", ar putea fi concluzia, pedagogică, oarecum, a lui David Randall: "Nu există jurnalism american sau european, liberal sau conservator, republican sau monarhist. Există doar jurnalism de bună sau de proastă calitate."

Sigur, "buna calitate" înseamnă, cîteodată, şi o anume atipie (sau atopie...) în raport cu delimitările tradiţionale, care cel puţin nelinişteşte, dacă nu enervează de-a dreptul. Cum, pe lîngă lampadarul aprins, elegant, odihnitor, deranjează ochiul lumina de neon. Cît mai albă, lipsită de "irizări", e, cam tot timpul, în opoziţie de fază. Farmecul ei, dacă putem găsi vreunul, este că, neavînd, ca să-i mai îndulcească tăria, o "vizieră" de mătase, te obligă, orice-ai face, s-o iei în seamă. Pe modelul, care nu începe, nici pe departe, cu această carte, al echilibrelor mereu instabile dintre "canon" şi "reacţiune", concluzia e, de multă vreme, aceeaşi: "nemulţumiţii pentru totdeauna", privind cu ochi chiţibuşar au, într-o situaţie anume, dreptul la primul (şi ultimul...) cuvînt. Atunci cînd critica lor nu are vanitatea sterilă a unui loisir intelectual, cînd, altfel spus, nu agită apele doar pentru plăcerea gratuită de-a incomoda. Se cade să vorbească (şi să fie şi auziţi...) dacă arată, porniţi pe judecăţi, ambiţia relansării unor idei, a unor dispute care să şi ducă undeva. Dacă, de fapt, creează "lărgime".

Postmodernitatea a speculat, în diverse moduri, prejudecata, pînă la urmă, a locului suficient pentru toţi. Conul, îngustat spre vîrf, nu devine cilindru otova, însă fiecare poate, într-o lume a dependenţelor din ce în ce mai mari şi, totuşi, din ce în ce mai subtile, să-şi caute o poziţie convenabilă. Şi să o "negocieze", mai degrabă decît să o impună: "ştiinţele umane sînt discipline ale dezbaterii, nu ale propovăduirii" (spune, convins, Ion Bogdan Lefter). Un refuz, prin urmare, de-a recunoaşte vreodată "falimentul" discuţiilor, pe teme oricît de "bătute". Cît timp presa reacţionează, cît timp există "cazuri" (cu toate exagerările de care nici un "serial", cîtă vreme "intriga" nu e, de la început, ştiută la fel de toate părţile, nu e scutit) sînt motive să afirmăm vivacitatea unei lumi pe care unii-alţii ar putea-o crede peste măsură de plicticoasă.

Cartea lui Ion Bogdan Lefter e, în primul rînd, breviarul unor "fapte". Cu totul obiectivă n-are cum fi, însă ţine, prin "colarea" cît mai multor păreri, la "rotunjimea" contextului/contextelor. Oricine, altfel spus, este liber să citească şi să decidă. Este, la fel, liber să consimtă la parti pris-uri, cîtă vreme vorbele, puse cap la cap în articole, pot spune cu adevărat ceva despre autorul lor. Nu trebuie, însă, uitat, acel sans la liberté de blamer, il n'est point d'éloge flatteur, principiul după care s-a condus, pe la sfîrşitul anilor 1700, o revoluţie liberală şi pe care această carte, în bună măsură, se sprijină. O lectură mai în spiritul ei decît una lipsită de menajamente inutile, dar şi de preconcepţii, n-aş putea să recomand. Cu adăugirea că, atît timp cît autorii nu sînt "gratulaţi" cu atacuri ad hominem, aşa cum, într-o vreme, s-a mai spus, e un spectacol frumos o carte între pietre...

Ion Bogdan Lefter, Despre identitate. Temele postmodernităţii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2004, 346 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara