Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Ieşirea din cărţi de Sorin Lavric

Dan Iacob, Această lume nu e o concluzie,
Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 164 pag.

Oamenii frămîntaţi de sensul vieţii suferă de o crasă deficienţă spirituală: nu pot suporta viaţa decît în prezenţa unei perspective lăuntrice. E vorba de ochiul interior, de acel orizont de duh fără de care şirul zilelor devine o pacoste stupidă mergînd către nicăieri.

Şi cînd ochiul se închide, tonusul cade pînă la depresie cronică. Omul se prăbuşeşte fiindcă nu mai are de ce să se agaţe în cadrul vedeniei proprii. Din această categorie face parte Dan Iacob. Detaliul bizar e că deficienţa în cauză nu e defect de conformaţie, ci ferment înzestrat cu virtuţi culturale, orice fiinţă cu apetit umanist fiind atinsă de o deficienţă similară. E îndeajuns să constaţi că opusul deficienţei în spirit e suficienţa arogantă a filistinului contemporan: pleziristul trăind în secvenţe scurte, puse cap la cap în catene de evenimente care nu culminează într-un sens sufletesc. Filistinul este plin pe dinăuntru, adică suficient în accepţia deplină a termenului, şi din acest motiv nu pricepe în ruptul capului de ce pentru deficient viaţa aduce cu o repetiţie absurdă, de o monotonie ce ameninţă să fie ruinătoare. A-i pomeni unei fiinţe suficiente de sensul vieţii e a atinge un diapazon pe care nu-l poate auzi.
Dan Iacob e din regnul deficitarilor cărora pîlnia unui ideal i se închide la răstimpuri variabile, de unde crizele prin care trece. Neavînd o natură mistică care să-i permită crearea unei breşe directe spre numenul divin, Dan Iacob nu poate recurge la reţeta transfigurării în duh. Asceza îi repugnă, bigoţia îl irită, şi, în genere, ritualul religios îl rabdă în doze mici. Metanoia, dacă există, nu se numără printre experienţele pe care le are la îndemînă, iar credinţa, deşi asumată în plan conştient, nu e un sentiment din a cărui tensiune să-şi poată trage forţa unei vedenii. Neavînd, aşadar, predispoziţii de dospire mistică, Dan Iacob e o natură meditativă de ordin liric, la care paroxismele de credinţă sunt înlocuite cu efuziuni de sentiment. Într-un cuvînt, Dan Iacob e un emotiv dornic de dispoziţii plăcute în dauna răscolirilor stridente, natura lirică împrumutîndu-i evidente porniri histrionice, alături de o nevoie acută de hrană spirituală. Paradoxul firilor lirice e că vibraţiile de care sunt scuturaţi nu apucă să se manifeste nici în plan practic, nici în plan speculativ. Primul plan ar cere fapta, numai că liricul n-ar apetenţe pragmatice, iar al doilea plan ar cere conceptul, atîta doar că liricul fuge de formula inertă a jargonului abstract. Cultul prometeic al faptei i se pare o bazaconie, iar mania înlănţuirilor silogistice, paradă de erudiţie. În ambele situaţii, Dan Iacob e izbit de carenţa afectivă ce macină în subsidiar cele două atitudini. Morala e cazuistică fără suflet, căci fapta te înstrăinează alterîndu-ţi sinele, pe cînd litera conceptului ucide spiritul, orice şir de abstracţiuni fiind un călău al sufletului.
Între aceste graniţe se mişcă tribulaţiile lui Dan Iacob. Atracţia acţiunii sociale nu o are, iar filosofia de aparat îi repugnă, dar în acelaşi timp nevoia unui sens spiritual îl împiedică să cadă la teapa pleziristă a plebei. Vrînd să fie un tip uman şi nu o teapă subumană, autorul îşi satisface nevoia de spirit în trei împrejurări: citind cărţi, întîlnind personalităţi sau vizitînd locuri consacrate. În volumul Această lume nu e o concluzie, cea de a cincea carte a autorului, întîlnim primele două elemente, adică comentarii cu pretext livresc şi scurte încondeieri cu efect portretistic.
Dar, dincolo de oameni şi cărţi, atenţia cititorului e atrasă de umorile lui Dan Iacob, a cărui natură pasivă te duce cu gîndul la un abulic căruia imperativul spiritului nu numai că nu-i întreţine ambiţiile, dar chiar i le taie. Un resemnat măcinat de ezitări cronice a cărui apatie e întreruptă de răbufniri entuziaste, un vacilant recăpătîndu-şi siguranţa în chip sporadic şi numai pentru puţin timp. Culmea e că, fiind în carenţă de voinţă, stofa idealistă îi este intactă, de unde şi frămîntările cu tentă sapienţială pe care le trăieşte. Formula interioară a lui Dan Iacob e de fluctuaţie ciclotimică cu ritm foarte lent, acum fiind optimist şi histrionic, iar peste cîţiva ani melancolic şi strivit de neputinţă. În cursul perioadelor stenice nu-i ajunge timpul, în cursul celor astenice e îngrozit că nu ştie cu ce să-l umple. „La începutul anului 2006, simţeam cum cercul de fier şi de fiere al existenţei de zi cu zi tinde să mă sugrume. Asupra mea cobora umbra oboselii, al depărtării de lume şi oameni, sentimentul inutilităţii zbaterii de zi cu zi, al inutilităţii de a căuta ieşirea prin cărţi, prin cultură.” (p. 103)
Din marasmul depresiei autorul este scos de scrisorile unei doamne septagenare, reproduse în paginile volumului, numai că azi, în 2013, autorul retrăieşte depresia din urmă cu şapte ani, singura dificultate stînd în felul cum poate să-şi preschimbe căderea în experienţă spirituală. Cu riscul de a părea maliţios, Dan Iacob trebuie să-i fie recunoscător depresiei, fiindcă din golul pe care îl resimte acum i se va deschide perspectiva pe care o va intui mai tîrziu. Cuvintele acestea par clişeu de consiliere calpă, dar toată cultura tinde spre constatarea că singura expresie care e durabilă provine din disperare. Restul e onanie de prestigiu.
De altfel disperarea o găsim în Această lume nu e o concluzie, chiar titlul trădînd nevoia unei perspective care depăşeşte suferinţele lumii acesteia. Trăim într-un univers al cărui deznodămînt îl vom afla dincolo de el, ceea ce e totuna cu a spune că viaţa e o demonstraţie a cărei concluzie nu e de găsit aici. Soluţia e teologică, prin amînarea scadenţei şi prin întîrzierea deciziei finale, iar acesta e tocmai unghiul de vedere în care nimereşte un meditativ căruia îi lipseşte fibra mistică, Dan Iacob postulînd un Dumnezeu pe care nu-l simte, dar pe care îl instituie din fidelitate faţă de tradiţie. Teologia, cînd nu e revelaţie acceptată, e stipulare subiectivă a unui numen consolator, iar pornirile reflexive ale lui Dan Iacob merg în direcţia unei teologii creştine, aşa explicîndu-se interesul arătat pentru Schmemann sau Siluan Athonitul.
Cum pentru Dan Iacob nu contează decît cărţile în al căror spirit şi-l regăseşte pe al său, filosofia academică e caterisită ca fiind ostentaţie găunoasă de savantlîcuri preţioase. Dan Iacob are predilecţie pentru cărţile de iniţiere în înţelepciuni ezoterice, ocolind tomurile docte, zidite în armuri seci. Autorul caută profunzimea gnomică, exprimată în sentinţe care merg la suflet, fără ocolişul prezumţios al limbajului de specialitate. Între Hegel şi Vasile Lovinescu îl preferă pe al doilea, dar nu-l respinge pe Noica, cum nu-l repudiază pe Creţia. Cu timpul însă, presimţirea că adevărul livresc, oricît de rafinat, e forma ciuntită a unui adevăr mai cuprinzător, pune stăpînire pe autor, moment în care biblioteca devine instanţă constrîngătoare, iar autorii simpli cabotini slujind gloriei proprii. Din acel moment pasul care se impune e renunţarea la lectură, adică ieşirea din cărţi şi intrarea în viaţă.
La 53 de ani Dan Iacob scrie clar, senin, cu o tentă reculeasă, într-o sintaxă de tăietură eseistică, fără dantelării simandicoase. Comentariile sale, de un calm halkionic, servesc ca act de mijlocire culturală, fără a avea pretenţia nuanţelor originare. Dan Iacob nu e original sub unghiul gîndurilor, ci autentic sub unghiul sincerităţii, fiind colportor al ideilor altora, pe care şi le asumă după criteriul gradului de regăsire: e valoros acel scriitor în ale cărui gînduri se află pe sine. Cum obsesia originalităţii merge mînă în mînă cu orgoliul recunoaşterii, autorul nu aşteaptă ecouri publice, şi e mefient că va primi vreodată recunoaşterea. De aceea actul scrisului e ordaliţiu săvîrşit ca scop în sine, din nevoia de a-şi scoate din latenţă predispoziţiile pe care şi le bănuieşte. Dar peste tot, motivaţia adîncă e nevoia de exerciţiu spiritual, exerciţiu pe care orice om cu deficit de orizont îl face de-a lungul vieţii.
Nu ştiu care va fi deznodămîntul tribulaţiilor lui Dan Iacob. Se poate să-şi găsească orizontul şi atunci va sfîrşi în tăcere, potrivit proverbului oriental: „ulciorul face zgomot pînă se umple“, asta însemnînd că cea mai mare parte a culturii e larmă încinsă de vanităţi sterpe. Sau poate să nu-şi găsească orizontul, şi atunci va continua să scrie aşa cum o face acum. Oricum, Această lume nu e o concluzie arată că Dan Iacob îşi poate păstra echilibrul chiar şi atunci cînd, în ţarcul singurătăţii, se simte descumpănit. Halkionic şi vacilant, Dan Iacob e un depresiv sincer.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara