Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de critică:
Ieşirea din ghetou? de Gabriela Gheorghişor

Cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat se vrea un demers recuperator şi reevaluator, dar nu în sensul răsturnării/ dinamitării canonului literaturii române interbelice, ci al cartografierii zonelor limitrofe ale acestuia.
În preambulul lucrării sale, autoarea precizează de mai multe ori, din precauţie, că scoaterea din uitare a celor opt prozatoare (Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian) nu implică bulversări canonice, iar revalorizarea se întemeiază, principial, pe criterii estetice.
Tot principial, volumul îşi autosubminează însă teza: „abordarea nediscriminatorie, netendenţioasă, care să nu mai izoleze aşa-numita «literatură feminină» în expeditive capitole-ghetou destinate exclusiv autoarelor“ se produce într-o cercetare istorico-literară segregaţ ionistă, destinată exclusiv unor autoare. Deşi polemizează deschis cu „feminismul diferenţei“, deşi interpretarea nu privilegiază diferenţa de gen, Bianca Burţa-Cernat nu se poate sustrage gestului delimitator, enclavizant. Legitimarea critică a literaturii scrise de femei, „ieşirea din ghetou“ nu are şi nu cred că va avea vreodată sorţi de izbândă decât prin „fotografii de grup“ împreună cu bărbaţii-scriitori, fie că e vorba de un decupaj istoricoliterar, fie de un concept critic/ estetic transgresiv (de exemplu, „estetica autenticistă“ ori „intimitatea literară“, umbrele teoretice sub care se pot comenta, deopotrivă, opere literare aparţinând unor autori şi autoare). Discuţia despre marginalitatea/ marginalizarea „literaturii feminine“ este şi ea una complexă. Dincolo de prejudecăţile sexiste, există – observă cercetătoarea – cauze de ordin intern ale acestor „eşecuri exemplare“ („structura de personalitate“ a prozatoarelor examinate) sau de context socialpolitic. Instaurarea comunismului nu a stopat doar emanciparea femeii, ci a societăţii româneşti, în general. Şi a şters de pe harta literaturii tot ce nu corespundea ideologiei şi moravurilor „sănătoase“ ale noului regim, tot ce ţinea de individualismul burghez, adică pe aproape toţi exploratorii intimităţii, corporalităţii, maladivului (de la scriitoarele micro-monografiate în această carte până la Max Blecher, H. Bonciu, C. Fântâneru). Rezistenţa unora (Hortensia Papadat-Bengescu) la efasare s-a datorat unor lecturi răstălmăcitoare, tendenţioase.
Analiza operelor este migăloasă, atentă, expertă. Însă, cu excepţia relevării unor muguri de inovaţie tehnică (în direcţia pluriperspectivismului la Ticu Archip, a transcrierii „fluxului conştiinţei“ la Sorana Gurian şi a unui „minimalism“ avant la lettre la Anişoara Odeanu), imaginea de fond rămâne aceeaşi: de creatoare (revoltate) în spiritul timpului şi al „tinerei generaţii“ interbelice (cu toate ideile şi obsesiile cunoscute) şi de navigatoare pe pârtiile deschise de scriitorii consideraţi azi de primul rang. De altfel, se simte o permanentă tensiune între necesitatea păstrării exigenţei critice şi motivarea propriului discurs reevaluator. Bianca Burţa-Cernat dă frecvent verdicte axiologice negative, dar bisturiul taie cu anestezie, fiindcă atitudinea detaşat-nemiloasă a criticului de întâmpinare devine aici una de mamă înţelegătoare. Relectura Hortensiei Papadat- Bengescu („romanciera femeilor“ nu putea să lipsească din „fotografia de grup“, deşi ea nu este, deocamdată, o scriitoare uitată) urmăreşte, în siajul Simonei Sora, tema corporalităţii şi dezvoltă interpretarea psihocritică a lui Crohmălniceanu, ajungând la identificarea „fantasmei femeiiscriitoare“ ca mit personal. Afirmarea unei intenţii parodice (Rădăcini – „replică anti-Proust“), sumar argumentată (printr-un citat insignifiant despre o piatră de pavaj), mi se pare hazardată.
Cea mai frumoasă parte a studiului Biancăi Burţa-Cernat o reprezintă biografiile şi portretele scriitoarelor. Adică partea de poveste şi de documentar. „Dosarele de existenţă“. Audierea martorilor şi a eroinelor. Colportajul de informaţii, bârfe, anecdote şi focalizarea pluriperspectivată (o tehnică a oglinzilor multiple ce aminteşte de proza camilpetresciană, dar şi – de ce nu? – de Cetăţeanul Kane). Sunt convocate, în aceste pagini, istoria literară, mica istorie a vieţii private, istoria mentalităţilor. O simbioză de procedee reflective şi reconstitutive care ne proiectează în atmosfera epocii, a cenaclului „Sburătorul“, în intimitatea prozatoarelor interbelice şi a unei lumi în plină efervescenţă înnoitoare.
Fotografie de grup cu prozatoare uitate este o exegeză admirabilă prin interogarea minuţioasă a contextelor şi a textelor, prin amploarea şi seriozitatea documentării, prin echilibrul critic situativ şi, nu în ultimul rând, prin frazarea meticuloasă, adeseori expresivă. Relevanţa ei este însă aceea a oricărei incursiuni în secundar. Secundar din punct de vedere estetic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara