Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de Filosofie:
Ierarhie, corp și vorbire în angelologia medievală de Alexander Baumgarten

Alături de Andrei Pleșu, Bogdan Tătaru-Cazaban devine referința în limba română pentru reflecția asupra tradiției angelologiei. Prefațată de Andrei Pleșu,Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești (Humanitas, 2017) este o lucrare care cercetează tradiția patristică și medievală de limbă greacă și latină, privitoare la trei teme ale angelologiei: ierarhia, corpul și vorbirea îngerilor. Când o alătur lucrării Despre îngeri a lui Andrei Pleșu și spun că ea devine referința actuală, vreau să spun două lucruri diferite: pe de o parte, că ea are în comun cu lucrarea precedentă faptul că apelează angelologia biblică, patristică și medievală, pentru că este interesată să introducă în viața intelectuală a lumii moderne o temă uitată, însă vie în angelologia epocilor amintite, și anume medierea, transparența, teologia proximității și ontologia intervalului. Aceste intenții, prezente în cartea lui Andrei Pleșu, sunt continuate, argumentate și amplificate în cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban. Pe de altă parte, că ea are o diferență față de lucrarea precedentă, prin faptul că are o construcție de cercetare istorică a evoluțiilor doctrinare, a continuităților și rupturilor în teologia a aproape o mie de ani (cercetarea se oprește în debutul secolului al XIV-lea, părând deocamdată fidelă unui principiu drag unei părți a studiilor medieviste din prima parte a secolului XX, potrivit cărora inima filosofiei și teologiei medievale pot fi găsite în secolul al XIII-lea). Dealtfel, sub acest palier al genului compoziției și al orientării sale istorice, cartea poate fi apropiată altor două contribuții recente cu tematici similare, ale Tizianei Suarez Nani și ale Barbarei Faes Mottoni, amplu amintite și discutate în acest volum.
Există însă un mesaj comun al întregii cărți a lui Bogdan Tătaru- Cazaban, indiferent de metoda istorică adoptată sau de mesajul ei către universul modern: faptul că ea este lucrarea unui erudit cercetător al istoriei religiilor, care înțelege să se întrebe de ce în istoria creștinismului angelologia are o importanță atât de mare în raport cu christologia sau cu antropologia și mai ales de ce trei aspecte-cheie (doar aparent particulare, în realitate total relevante pentru chestiunea de fond) ale angelologiei – ierarhia, corpul și vorbirea – cunosc dezbateri și transformări atât de variate de-a lungul tradițiilor greacă și latină. Ce vor ele să spună, de fapt, condiției noastre intelectuale? Indiferent de faptul că această cercetare ar putea profita încă de comparația cu tradiția iudaică sau cea arabă, care discutase simultan probleme asemănătoare, sau de urmărirea acelorași teme în spectaculoasele dezbateri ale secolului al XIV-lea, totuși volumul argumentează o evoluție doctrinară limpede, pe care aș rezuma-o astfel: tradiția angelologică biblică își dezvoltă speculativ tematica prin Origen și Clement și întâlnește neoplatonismul grec prin Dionisie. Inspirația acestuia din Proclus face ca angelologia care îi urmează să fie gazda unor probleme legate de raportul dintre unu și multiplu din neoplatonism. Pe o altă latură a istoriei, meditația lui Augustin asupra corpului și limbajului angelic fixează canoanele sub care intră Dionisie în Occidentul latin. Grigore cel Mare dă o lectură personală ierarhiei dionisiene, iar figura-cheie a lui Eriugena, amplu analizată în volum, dă o soluție proprie corporalității angelice, dar și posibilitatea evoluțiilor medievale ale lecturii textelor dionisiene, traduse de autorul irlandez. De aici înainte, succesivele generații latine (de la marii mistici ai secolului al XII-lea, Bernard sau Hugo, până la corifeii scolasticii secolului al XIII-lea, Alexander din Hales, Albert cel Mare, Toma, Bonaventura sau Duns Scotus) sunt vizitate de Bogdan Tătaru-Cazaban pentru a fi așezați în căsuțele canonice potrivite opiniilor lor despre prezența sau absența corpului angelic, despre justificarea naturală sau pur instrumentală a acestuia, despre raportul dintre iluminarea și vorbirea cu care îngerii comunică și mai ales despre secretele pe care ei le pot deține, dovadă adusă de Pierre de Jean Olivi a libertății și identității personale a acestora.
Toate aceste discuții, opere și autori amintiți trimit cititorul mai întâi spre o temă teologică. Ea este legată de statutul intermediarului și nevoia recuperării acestuia într-o evoluție a teologiei creștine care pare să lase angelologia, de câteva sute bune de ani, într-un con de umbră. Din lectura celor două cărți amintite la început, această temă ar putea fi reținută drept cea mai evidentă. Dar aș merge mai departe, numind și o temă filosofică, apelată discret în volumele pomenite: dacă imaterialitatea angelică încurcă în mod evident principiul individuației, atunci ne poate fi limpede că această imaterialitate (sau: grad subtil de materialitate, oricare ar fi el) ridică întrebarea: este cu putință existența fără subiect? Nu spun ‘materie’, ci ‘subiect’ gândindu-mă strict la un cadru peripatetic: Aristotel ar fi negat ferm această posibilitate, dar cu o excepție, și anume discuția din Despre suflet, II, 7, unde un anumit tip de transparență intermediară poate fi când subiectul unei forme, când al alteia, tocmai pentru a explica trecerea dintre ele. Este interesant să dăm peste un loc unde ontologia intermediarului face ca tocmai statutul corporalității să decidă totul pentru cel care locuiește acest intermediar. Îl amintesc aici pe Aristotel pentru că frumusețea cărții lui Bogdan Tătaru-Cazaban constă tocmai în aceasta: să fie un mediu transparent pentru problemele unei epoci care ne devin proprii când instrumentul lor de cercetare are caracterul științei, iar înțelegerea lor are puterea libertății noastre de meditație.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara