Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Ieronim si coarnele lui Moise de ---


Pãtania relatatã de prietenul meu Dumitru Tepeneag în Luceafãrul din 15 septembrie 1999 si în Ramuri din octombrie 1999 în legãturã cu traducerea sa a unor capitole din Scriitura si diferenta, cartea lui Jacques Derrida apãrutã la Editura Univers în 1998, este pe cît de incredibilã pe atît de revelatoare.

Incredibil într-adevãr ca - din constiinciozitate! - cineva sã schimbe traducerea fãcutã de un scriitor de mãrimea întîi care, pe deasupra, trãieste de aproape treizeci de ani în Franta, unde a publicat nouã volume, printre care romane scrise direct în limba francezã si apreciate de critici dintre cei mai pretentiosi. De un scriitor care a tradus în limba românã, cu o mãiestrie unanim recunoscutã, autori ca Michel Deguy, André Malraux, Gérard de Nerval, Robert Pinget, Alain Robbe-Grillet. Sã-i schimbe traducerea fãrã mãcar a-i supune sugestiile de modificãri! O disfunctionare (ca sã folosim un eufemism) care depãseste întelegerea.

Pentru traducãtorul ce sînt, pãtania este totodatã, dupã cum spuneam, revelatoare. Din douã puncte de vedere:

1. Despre starea de spirit, desigur subconstientã, care-i împinge pe unii iubitori de carte sã trateze autorii si textele cu... dacã nu dispret, în orice caz o reprobabilã usurintã (în România ca si în Franta).

2. Despre starea traducerii literare si a cunoasterii limbilor strãine (în Franta ca si în România).

În ce-i priveste pe traducãtori, situatia mi se pare similarã în cele douã tãri: o minoritate foarte buni (sau chiar geniali, ca de pildã Serban Foartã în România si Bernard Lortholary în Franta), iar majoritatea mijlocii sau slabi. Cãci nu-i de ajuns sã cunosti mai mult sau mai putin douã limbi (cine le stie mai putin crede cã le stãpîneste mai mult) ca sã te improvizezi traducãtor de literaturã.

Dar nu sînt numai traducãtorii si tehnoredactorii de vinã. Vai de autorii de dictionare român-francez sau francez-român dacã ne oprim un pic asupra lor (inclusiv extravestitul Sãineanu). Pe lîngã numeroase, majoritare si indiscutabile calitãti, ce viermuialã de absente, de aproximatii si de... greseli crase! Printre acestea din urmã, numai douã exemple:

I. Dictionarele francez-român traduc adverbul guère prin "deloc, defel", sens pe care nu l-a avut NICIODATÃ. La Montaigne, se mai întîlnea în fraze afirmative cu întelesul de "foarte" (etimonul este germanicul waigaro: "mult" - deci nu "tot"). Dar de atunci se foloseste exclusiv în fraze negative si înseamnã "nu prea".

II. Aceleasi dictionare traduc locutiunea adverbialã sans doute prin "fãrã îndoialã"! Sens pe care l-a avut, neîndoielnic si fãrã jocuri de cuvinte, pînã în secolul XIII. Dar s-a atenuat apoi, de pe la mijlocul secolului XV, în "o fi" si înseamnã fãrã tãgadã din secolul XVII pînã azi (cel putin în Franta) numai si numai "pesemne, probabil". De unde si existenta altei locutiuni, sans aucun doute, care înseamnã "fãrã îndoialã".

Neglijenta, nestiinta sau simpla inadvertentã pot duce, în mestesugul traducerii, la grave contrasensuri (în cazul de fatã la rãstãlmãcirea lui Derrida), dar si la consecinte mult mai neasteptate. Michelangelo si atîtia altii l-au reprezentat pe Moise cu coarne în frunte din pricina unei greseli de traducere din Vulgata. Ieronim cunostea limba ebraicã, lucru rar la vremea lui, dar a confundat douã cuvinte apropiate ca formã, însã nicidecum ca înteles: "slavã" si "coarne".

În încheiere îmi permit sã formulez pe scurt cîteva consideratii personale care se leagã direct de cele de mai sus:

Am tradus în Franta peste 60 de cãrti din literatura românã (nu socotesc si traducerile în reviste), dar nu am pãtit niciodatã ceea ce a pãtit Tepeneag, ar fi de neînchipuit.

Am învãtat meseria de traducãtor de literaturã mai ales de la douã persoane: mama mea, profesoarã de francezã si ea însãsi traducãtoare, si Tepeneag (o învãt în continuare, tot timpul, pe brînci, si stiu cã nu stiu).

Am constatat din Jurnalul lui Tepeneag cît de ingratã este soarta traducãtorului: prietenul meu i-a crezut cu usurintã, pe la 1971, pe cei care la Paris nu îi întelegeau literatura, cînd dãdeau vina pe traducãtor.

Desi dictionarul român-francez pe care îl folosesc este mai degrabã bun, avînd în vedere si dimensiunile sale (Ed. Stiintificã, Bucuresti, 1967), l-am înnegrit în decursul anilor cu sute (mii?) de adnotãri - completãri, corecturi. Le tin cu bucurie la dispozitia celor ce vor redacta unul nou, cît de cît la zi.

Alain Paruit

P.S.: Ar fi încã atîtea de spus!