Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Ilie Boca la Eleusis de Pavel Şuşară

La Galeria Eleusis din Iaşi, acolo unde prof. Emil Stratan, om de afaceri amator şi visător profesionist, încearcă să reactiveze viaţa artistică locală, de mai multă vreme căzută într-o letargie suspectă, băcăuanul Ilie Boca a deschis recent o expoziţie de pictură. Lucrările expuse acum, deşi, în mare parte, realizate în ultimii ani, se înscriu firesc în stilistica şi în imaginarul artistului aşa cum şi le-a definit el încă de mai multe decenii. Chiar şi înarmaţi cu aceste informaţii generale, o întrebare, deloc retorică, se împune de la sine: de fapt, cine este Ilie Boca şi unde poate fi el aşezat în arta românească de astăzi? Răspunsul, aparent simplu, dar extrem de complicat în procesul elaborării lui, poate fi chiar acesta: Ilie Boca este unul dintre cei mai importanţi pictori români contemporani. Opera sa extrem de variată şi de o bogăţie rar întîlnită, atît în ceea ce priveşte întinderea propriu-zisă cît şi anvergura ei lăuntrică, s-a structurat, de-a lungul a peste trei decenii, în jurul unei viziuni perfect unitare şi al cîtorva coordonate mari.
în primul rînd, pictorul şi-a identificat spaţiul de interes în zona de confluenţă a unui anumit spirit popular, ingenuu şi lipsit de orice crispare, cu un reflex religios generic, în permanenţă viu şi nefundamentat pe o dogmă anume. Din această perspectivă, pictura sa este o adevărată epopee în imagini, un imn închinat spiritului neîngrădit de vreo constrîngere, dar mereu protejat, printr-un fel de bucurie transmisibilă şi printr-o pudoare consubstanţială, în faţa unor excese de gesticulaţie.
În al doilea rînd, Ilie Boca trăieşte cultural în interiorul picturii aşa cum organismele trăiesc biologic în mediul lor vital. Lumea sa de imagini, de forme, de substanţe şi de iluzii, este una organizată, un Cosmos cu o coerenţă intrinsecă, dincolo de orice reper fixat sau impus din afară. O peisagistică figurată eliptic, asemenea unei hieroglife, o zoologie totemică şi o umanitate frustă, neprecizată psihologic, care trăieşte inerţial şi expansiv într-un Eden încă neabrogat, constituie secţiunile majore ale acestei picturi.
în al treilea rînd, arta lui Boca este un adevărat sinonim al libertăţii şi al mobilităţii. Deşi în reprezentările sale există o componentă generică şi un hieratism nelocalizat ca stilistică, Ilie Boca este o conştiinţă artistică în continuă stare de experiment şi într-o neobosită mobilitate. Prin acţiunea sa nemijlocită, pictura, ca spaţiu sensibil şi simbolic, a luat în stăpînire cam tot ceea ce fizic şi moral este cu putinţă; de la tehnici la materiale şi de la organizarea strictă a imaginii la viziunea largă, integratoare. Ca viziune şi ca tip de sensibilitate el nu poate fi asociat decît cu doi artişti plastici contemporani, unul de o discreţie aproape autistă, din păcate, dispărut înainte de vreme, celălalt uitat prea repede de o posteritate instalată la fel de prematur. I-am numit pe Florin Mitroi şi pe Geta Năpăruş.
Cu primul, Ilie Boca are în comun sensibilitatea, rafinamentul unic al privirii şi un interes profund pentru un anumit gen de livresc al imaginii, pentru sursele fruste ale picturii populare care perpetuează pînă astăzi un fel de reprezentare arhaică, fără identitate şi fără vreun profil moral. Şi la Mitroi şi la Ilie Boca, această scufundare în memoria primordială a imaginii are drept consecinţă o expresie nedatată şi o definiţie a formei plastice care împinge contemporaneitatea pînă în aburii neoliticului. Sau, altfel spus, care transferă, în mileniul trei, vitalitatea nealterabilă a unei viziuni despre sine pe care omul şi-a construit-o încă din zorii existenţei sale. Fără nimic artificial sau documentarist, această pictură, care se sprijină pe propria sa memorie difuză, este spaţiul ideal pentru experimentarea celor mai complexe şi mai rafinate probleme de limbaj. Aparent figurativă, pentru că ea se exprimă printr-un un set de semne uşor de recunoscut, această imagine, fără conţinut psihologic şi fără nici un referent contextual, nu implică nici o tentaţie descriptivistă şi nici un comentariu care să sugereaze faptul particular sau culoarea locală. Prin această probă a suspendării din temporal şi de abolire a spaţialităţii convenţionale, atît Mitroi cît şi Boca devin degustători ai unor esenţe cromatice rare, căutători de penumbre şi de tonuri jilave, de pămînt.
Cu Geta Năpăruş, Ilie Boca se învecinează într-un alt spaţiu şi anume în acela al vocaţiei epice. Epopeile concentrate pe spaţii mici la Geta Năpăruş, acel amestec foşgăitor de universuri, de regnuri şi de indivizi, devin la Ilie Boca proiecţii monumentale, adevărate frize ale unei realităţi paralele. Ceea ce prima realiza în filigran, cu vîrful penelului, ajunge, prin gestul de tip eroic al lui Boca, partener nemijlocit, aproape vivant, pentru orice privitor atent. Prin chiar această conciliere a unei sensibilităţi delicate cu mişcarea amplă, monumentală, a contemplaţiei melancolice cu impulsul prometeic, de o amplitudine creatoare plină de patetism, Ilie Boca este un singuratic, pînă la urmă, în pictura noastră de astăzi. Aşa cum un singuratic este chiar în propria sa pictură, pentru că pluridimensionalitatea lumii pe care a construit-o pînă acum îi lasă tot mai puţin spaţiu neocupat şi, probabil, tot mai puţine opţiuni. Boca este artistul care şi-a pierdut, în timp, prerogativele de stăpîn şi a devenit, încetul cu încetul, un instrument miraculos (şi captiv) al propriei sale creaţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara