Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Imaginaţia sintezei de Răzvan Voncu

Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 664 pag.

Andrei Oişteanu face parte din categoria, restrânsă la noi, a cercetătorilor care lucrează pe proiecte mari. Chiar dacă este activ şi publicistic, cărţile sale nu se adună din articole, ci sunt construite pornind de la un obiectiv de cercetare precis, urmărit cu sagacitate, timp de câţiva ani, printr-o documentare bibliografică de proporţii. Rezultatele sunt sinteze ample, care devin repere obligatorii pentru cercetătorii care vor aborda ulterior tema respectivă.

Ceea ce s-a remarcat mai rar este că întotdeauna Andrei Oişteanu alege teme aflate la marginea interesului lumii academice româneşti, care necesită deopotrivă curaj intelectual şi etic, nestrăbătute de nimeni altcineva, în pofida realei lor importanţe. Şi Imaginea evreului în cultura română, şi Narcotice în cultura română, ba chiar şi Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu sunt cărţi care înfruntă prejudecăţi şi – aspect deloc neglijabil – sincronizează cultura noastră cu tendinţele contemporane.

Astfel, despre o „problemă evreiască”, de pildă, se vorbeşte la noi încă din perioada paşoptistă, dacă nu şi mai devreme. Totuşi, cercetarea lui Andrei Oişteanu din 2001 a fost prima care a furnizat tabloul sinoptic al modurilor în care majoritatea de la noi s-a raportat la minoritatea evreiască, în timp, pe bază de texte, nu de atitudini ideologizate.

La fel, despre problematica etică şi culturală a substanţelor halucinogene s-a vorbit în România, timp de circa un secol, numai „în şoaptă”. Andrei Oişteanu a avut curajul de a înfrunta pudibonderia generală, ca şi pe cel de a evidenţia funcţia artistică a narcoticelor. Lăudat sau, dimpotrivă, blamat (!) pentru îndrăzneala de a fi demonstrat o prezenţă a drogurilor în artele româneşti, cercetătorul încă nu a primit, în măsura cuvenită, recunoaşterea meritului principal al acestei sinteze. Şi anume, cel de a fi readus cultura noastră „în rândul lumii”, arătând că imaginea de patriarhalitate este rezultatul unei insuficiente cunoaşteri a substraturilor ei.

În fine, aş introduce în aceeaşi serie şi cartea despre Eliade şi Culianu. Deoarece Andrei Oişteanu, distins membru al comunităţii evreieşti din România, nu ezită să se aplece asupra operei unui savant cunoscut atât pentru geniul său erudit, cât şi pentru adeziunea la extrema dreaptă interbelică. Fără să evite aspectele controversate ale personalităţii eliadeşti (dimpotrivă), Oişteanu face primul pas în dezideologizarea dezbaterii, prin punerea ideilor lui Eliade într-un context în care se vede cu claritate, vorba lui Mircea Mihăeş, ce rămâne. Ce rămâne şi, totodată, ce trece, prin Ioan Petru Culianu, către noi, cei de azi.

Am făcut această introducere, deoarece şi Sexualitate şi societate este o cercetare de acelaşi tip ca precedentele. Şi mă tem că va fi receptată ca ele: cu admiraţie pentru capacitatea de documentare şi de sistematizare a unui material uriaş, sau cu indignare fundamentalistă pentru „impudoarea” de a fi abordat o temă „ruşinoasă”.

Când, în realitate, ceea ce dă unicitate operei lui Andrei Oişteanu, în cultura noastră contemporană, este îndrăzneala sintezei. Adică îmbinarea sigură dintre o idee limpede, radicală, şi o informaţie exhaustivă, „defrişată” dintr-un munte de surse, nu întotdeauna explicite. Cei care au impresia că subiecte precum cele din cărţile la care am făcut referire existau, structurate ca atare, înainte să le parcurgă Andrei Oişteanu, ratează tocmai esenţialul: cărturarul este cel care, străbătând bibliografia pe firul ideii sale, le-a organizat ca teme de sine stătătoare.

Sexualitate şi societate poartă acelaşi subtitlu ca şi Narcotice în cultura română, adică Istorie, religie şi literatură. El descrie traseul pe care se derulează cercetarea temei, care e legătura complexă dintre sexualitate şi viaţa socială, dea lungul timpului. Diferenţa faţă de sinteza dedicată funcţiei culturale a substanţelor psihotrope o constituie perspectiva universală: investigaţia vizând sexualitatea depăşeşte frontierele culturii române (deşi aceasta din urmă constituie, fireşte, un punct de sprijin al demonstraţiei). Perspectiva universală validează metoda de cercetare – adică transferul între datele furnizate de istorie, religie şi literatură – şi pune, mai mult decât în Narcotice..., românitatea într-un context global, reliefându-i atât diferenţele, cât şi asemănările.

Cartea este alcătuită din 35 de capitole, ce reprezintă tot atâtea decupaje care circumscriu, geografic şi istoric, tema. Primele două, „Ius primae noctis” în Antichitate şi, respectiv, „Dreptul” şahului, sultanului şi hanului fixează reperele iniţiale, în timp şi spaţiu: dinspre Antichitate (şi chiar, prin cultura tradiţională, mai departe de ea, în timp) înspre contemporaneitate şi dinspre Orient înspre Occident. Nu altul este traseul evoluţiei civilizaţiei, semn că, foarte îndrăzneaţă în gândul ei, cercetarea lui Andrei Oişteanu nu-şi propune să zgâlţâie toate certitudinile, de dragul „scandalului”. În paranteză fie spus, nu e nimic scandalos în cartea de faţă, cum nu a fost nici în cele precedente. Dimpotrivă, tot ce afirmă savantul este susţinut cu argumente şi cu dovezi greu,dacă nu imposibil, de contestat.

Evident, rolul sexualităţii în viaţa umană, o ştim de la Freud încoace, este esenţial. Meritul cercetării lui Andrei Oişteanu este că ne arată cum funcţionează sexualitatea, nu atât în viaţa individuală (pentru asta există deja o întreagă bibliotecă de studii), cât în cea socială, luând ca martori al evoluţiei istorice prescripţiile religioase şi, respectiv, creaţia artistică. Aceşti doi poli sunt credibili, mai ales puşi în relaţie, deoarece, de regulă, religia este teritoriul interdicţiilor, în timp ce arta este cel al libertăţilor. Din această dialectică se alimentează, istoric vorbind, funcţia socială a sexualităţii.

Demnă de subliniat mi se pare flexibilitatea metodologică a cercetării. Traseul istorie-religie-literatură este parcurs în ambele sensuri, întrucât, pe de-o parte, pe măsură ce ne apropiem, în istorie, de modernitate, rolul normativ al religiei este tot mai mult concurat (până la a fi substituit) de libertatea adusă de artă, iar, pe de altă parte, religia nu este doar un normator al unei situaţii istorice, ci şi un receptor al acesteia. Căci, cum spune Andrei Oişteanu, „De multe ori, însă, o interdicţie explicită (lex scripta) ascunde în spatele ei existenţa unei practici mai mult sau mai puţin uzuale. Un obicei care nu se practică nu are de ce să fie interzis” (p. 527). Literatura evidenţiază, mai mereu, libertăţile pe care religia le îngrădeşte. Cercetarea relevă, pe lângă aspectele sociale ale sexualităţii, şi aceste raporturi, niciodată rigide, dintre religie, artă şi evoluţia istorică a mentalului colectiv.

La fel de preţioasă este şi pendularea între cultura scrisă şi cea populară (mai ales că, să nu uităm, Andrei Oişteanu a debutat cu studii etnologice). Nici măcar la popoarele aparţinând religiilor avrahamitice, puternic normative, viaţa socială nu ascultă în totalitate de prescripţiile religioase: cultura tradiţională scoate la iveală clivajele care atestă forţa şi atracţia sexualităţii. Sunt momentele în care subtilitatea analizei lui Andrei Oişteanu furnizează cititorului, oricât de academic ar fi acesta, delicii intelectuale.

Sexualitate şi societate, oricum, este bine scrisă în întregul ei. Discursul are suficientă rigoare, pentru a avea credibilitate ştiinţifică, dar şi destulă supleţe, pentru ca volumul informaţiei să nu sufoce cititorul. Autorul alege un stil comod, fără a fi lejer, şi accesibil, fără a fi imprecis. Cercetarea sa, de aceea, poate fi parcursă de orice lector cu un anume grad de cultură, nu numai de specialişti.

Asta nu înseamnă, desigur, că nu ne aflăm în faţa unei sinteze fundamentale, a cărei solidă documentare este depăşită doar de îndrăzneala de a construi un subiect atât de delicat şi, în acelaşi timp, de complex. Andrei Oişteanu a reuşit, însă, să-l cuprindă, printr-un decupaj funcţional, şi să ne ofere, cum spuneam în preambul, una din acele cercetări prin care studiile culturale româneşti se racordează strălucit la tendinţele academice ale ultimelor decenii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara