Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Imaginea femei de Rodica Zafiu


UNUL DINTRE cele mai bogate şi mai cunoscute câmpuri semantice ale argoului este cel care cuprinde desemnări depreciative ale femeii. Nucleul oricărui argou fiind produs de o comunitate (lumea interlopă) prin excelenţă masculină, dominată de competiţie şi pentru care relaţiile sexuale sunt în primul rând o expresie a puterii, nu e de mirare că viziunea asupra femeii e una utilitară şi minimalizatoare. Sunt mai multe dovezi cantitative ale reprezentării preponderent negative a femeii în argou: termenii injurioşi generici care le vizează pe femei sunt mult mai numeroşi decât cei destinaţi bărbaţilor, iar multe dintre desemnările peiorative masculine ridiculizează efeminarea şi homosexualitatea pasivă.

Un articol de pionierat în explorarea acestui domeniu în argoul românesc — „Noţiunea «femeie stricată» şi terminologia animală" — îi aparţine lui Gavril Istrate şi a apărut în urmă cu mai bine de jumătate de secol în Buletinul Institutului de Filologie Română „Alexandru Philippide"(Iaşi, XI-XII, 1944-1945). Materialul adunat de G. Istrate — armăsăroaică, căţea, gudă, haită, hăituşcă, iapă, maimuţă, pupăză, scroafă, ursoaică etc. a fost folosit parţial şi de Iorgu Iordan, care, în Stilistica limbii române (1944), furnizează o lungă listă de termeni peiorativi; pe lângă metaforele animaliere, apar aici boarfă, buleandră, caţaveică, chiftică, coardă, farfuză, feorţotină, marcoavă, mătrăgună, otreapă, paraşutistă, paţachină, terfeloagă, treanţă etc. In perioada comunistă, subiectul nu a mai putut fi tratat, din raţiuni de cenzură şi pudibonderie oficială. L-a reluat parţial Edgar Radtke, într-un studiu despre termenii de desemnare a prostituatei în italiană, comparaţi cu cei din alte limbi romanice, inclusiv din română (Typologie des sexuell-erotischen Vokabulars des heutigen Italienisch. Studien zur Bestimmung der Wortfelder PROSTITUTA undMEMBRO VIRILE unter besonderer Berücksichtigung der übrigen romanischen Sprachen, Tübingen, 1979); recent, a publicat un articol pe această temă Anamaria Bota.

Autorii dicţionarelor de argou românesc apărute după 1989 s-au găsit în situaţia dificilă de a încerca să definească termenii injurioşi, propunându-şi să stabilească nuanţe semantice şi diferenţe. Desigur, etichetele folosite de cercetători şi de lexicografi reflectă în primul rând diverse grade de prudenţă faţă de subiect, fiind eufemisme (adesea desuete), formule neutre sau disfemisme preferate de practicile discursive ale momentului: „femeie uşoară", „femeie de moravuri uşoare", „femeie imorală", „femeie stricată", „prostituată" etc. Dicţionarele introduc adesea diferenţieri destul de artificiale: de exemplu, başoldină este înregistrat cu trei sensuri în G. Volceanov, Dicţionar de argou al limbii române (2006):

(1) „femeie neglijentă, grasă şi greoaie",

(2) „femeie destrăbălată, uşuratică",

(3) „femeie de moravuri uşoare; prostituată". In Dicţionarul de argou al Ninei Croitoru Bobârniche (2003), bufă este (1) „amantă, iubită", dar şi (2) „femeie de moravuri uşoare". Cu siguranţă, diferenţele nu sunt nete şi ţin de context: ar fi mai corect să spunem că orice termen peiorativ care vizează, în mod tipic, aspectul fizic al unei femei poate glisa şi asupra domeniului moral, iar orice termen care apare cu sensul „prostituată" este utilizabil, cu intenţie depreciativă, pentru „femeie uşuratică", pentru partenera erotică şi, de fapt, pentru femeie în genere. Termenii insultători pot acoperi un evantai larg de utilizări, transmiţând nu un conţinut clar, ci o intenţie agresivă.

In acest câmp lexical, un rol însemnat îl joacă simbolismul fonetic: grupările şi repetiţiile de sunete cacofonice sunt mai importante decât logica internă a evoluţiei semantice. Multe cuvinte din serie au, de altfel, etimologie necunoscută: aspectul lor sonor — de la buleandră la başoaldă, farfuză sau ştoalfă, de la fleorţotină şi paţachină până la recentul piţipoancă — este însă suficient pentru a transmite o atitudine negativă, de ridiculizare. Noi termeni periorativi se obţin oricând, prin joc fonetic, prin contaminări şi transformări ale cuvintelor existente.

Zona tradiţională cea mai puternică, cea a metaforelor animaliere, pare a fi în regres astăzi. Multe dintre cuvintele care apăreau la G. Istrate şi Iorgu Iordan fie nu mai sunt în uz (gudă, haită), fie circulă ca pură insultă populară, nespecifică argoului (căţea, iapă); un termen de desemnare care pare să-şi fi păstrat caracterul familiar-argotic este maimuţă. I s-ar putea adăuga numele de păsări (de exemplu, pupăză), care exploatează un comic mai puţin agresiv, dar mai rezistent.

Alte zone semantice valorificate de imaginarul argotic sunt cea alimentară (chiftea sau acadea), lejer-plutitoare (paraşută), de desemnare a agentului sau a instrumentului (taxatoare, pocnitoare), generice şi obiectualizate (marfă, bucată). O sursă stabilă de metafore insultătoare este cea a „materialelor textile degradate": folosind termeni care în sensul propriu desemnează îmbrăcăminte ruptă, uzată, eventual resturi folosite pentru curăţenie: boarfă, buleandră, treanţă, zdreanţă etc. Unele merită o discuţie aparte, aşa că voi reveni asupra subiectului.