Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
In memoriam de Nicolae Manolescu

A plecat dintre noi, pe neaşteptate şi atît de repede, încît, în ce mă priveşte, nu-mi vine a crede nici acum, Z. Ornea, învăţatul istoric literar, colaboratorul permanent al României literare şi prietenul meu dintotdeauna. A fost omul cel mai harnic şi devotat meseriei sale din cîţi am cunoscut. Cînd s-a internat, cu două săptămîni în urmă, ne-a anunţat că avem trei cronici de ediţie gata scrise, pentru eventualitatea unei spitalizări mai lungi. Singura eventualitate la care colaboratorul nostru nu s-a gîndit a fost aceea că sînt şi ultimele. Le publicăm postum. Nici după moartea sa, cum se vede, Z. Ornea nu ne lasă cu pagina a noua descoperită. Ne-a dat răgazul să pregătim altceva în locul articolului său săptămînal.
O să pregătim, căci o pagină de revistă n-are cum rămîne albă. Dar pe Z. Ornea nu-l vom putea înlocui. A fost singurul istoric literar, dintre contemporani, pasionat de istoria ideilor (literare, politice), a curentelor şi a mentalităţilor. Dacă nu sînt biografii (şi, cînd sînt, tot ale unor ,,ideologi" sînt: Maiorescu, Gherea, Stere), cărţile lui vorbesc despre idei şi contextul lor: Junimismul, (cu care a debutat în 1966, aşa-zicînd pe cont propriu, reluat în 1975), Ţărănismul, 1969, Sămănătorismul, 1970, Poporanismul, 1972, Curentul literar de la ,,Contemporanul", 1977, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, 1980, Anii '30 - extrema dreaptă românească, 1995. Cele mai bune capitole din biografii descriu viaţa politică românească de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. în această materie, Z. Ornea era un expert de toţi consultat. Articolele din Dilema au acelaşi caracter. Şi chiar multe dintre cele din România literară, care trebuiau să comenteze ediţii, dar lunecau deseori către comentariul ideologic. Şi asta, în condiţiile în care, Z. Ornea a fost şi unul din cei mai competenţi editori pe care-i avem: la Minerva, la Fundaţia Culturală, ori la Hasefer, pe care le-a dirijat, a sugerat şi a supravegheat numeroase ediţii de care cu toţi aveam nevoie.
Format, cum altfel, în spirit marxist, la începutul anilor '50, Z. Ornea n-a fost probabil niciodată un dogmatic. Era destul de greu, aproape imposibil, să publici în anii '60-'80 studii de istoria ideilor fără să plăteşti tribut concepţiei marxiste. Istoricii şi criticii literari se fereau cît puteau de ideologie, tocmai din această cauză. Z. Ornea a înfruntat cu un anumit curaj riscul major, acela care transforma rapid orice analiză a curentelor de idei în dogmatismul marxist de rigoare. în loc să ocolească monstrul, i-a făcut faţă. Şi-a propus să-l biruie la el acasă. Şi a reuşit. Dacă nu de la primele studii (între altele, l-a reluat pe acela despre Junimea iar mai apoi a scris şi o biografie a mentorului ei, tocmai fiindcă nu putuse scrie de la început adevărul), în orice caz mai tîrziu, cînd calitatea informaţiilor şi recea precizie a interpretării lor au făcut cu neputinţă obiecţiile obişnuite ale cerberilor de la cenzură.
N-a fost deloc simplu. Ştiu cît a tras bunăoară pentru cartea din 1980 despre deceniul trei al secolului XX şi de ce a amînat continuarea ei, ideologia extremistă din deceniul patru, pînă în 1995. N-a renunţat. Şi nici compromisuri n-a făcut. L-a ajutat faptul că era un social-democrat convins. Multă vreme a fi un om de stînga reprezenta o şansă. în anii '70-'80, mai ales, a fi de stînga în comentariul ideologic devenise însă o neşansă. Alunecarea comunismului românesc spre naţionalism confirma analizele lui Z. Ornea despre extrema dreaptă interbelică şi făcea similitudinile atît de izbitoare, încît era mai uşor, în regim ceauşist, să critici stînga social-democrată decît dreapta fascistă. Cărţile lui Z. Ornea care au fost întîmpinate de cenzură cu mai multă exigenţă, uneori panicată, au fost cele despre extremismul ideologic al dreptei interbelice. Se prea poate ca astăzi acest paradox să nu mai fie inteligibil. Dar generaţia noastră, a lui Z. Ornea şi a mea, l-a trăit ca pe o realitate.
Z. Ornea a fost un mare muncitor, temeinic, informat (Biblioteca Academiei o cunoştea ca pe propria casă), modest, discret, fidel în principii şi în relaţii, un om pe care ştiai că poţi conta pînă la capătul pămîntului. Toţi îi datorăm cîte ceva. în ce mă priveşte, îi datorez scrierea Istoriei critice a literaturii române. Am conceput-o şi am încheiat primul volum la insistenţele lui. Pe care le-a prelungit cît a trăit în speranţa că nu mă voi opri la el. Cînd am abandonat politica, a fost fericit: nu atît gestul în sine, căci n-avea nimic contra politicii, el, care scrisese despre politicieni, cît ideea că-mi voi face timp să isprăvesc Istoria de el comandată (iar volumul întîi, tot de el tipărit). Nu ştiu ce va mai fi. Dar n-am alt mijloc de a mă achita de datoria morală şi profesională faţă de Z. Ornea, acum, cînd el nu mai este printre noi, decît să duc la bun sfîrşit o carte pe care, fără interesul şi devotamentul lui, n-aş fi scris-o niciodată.