Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
IN MEMORIAM GELLU NAUM de ---


Un blazon al libertăţii: Gellu Naum

Un telefon al lui Nicolae Manolescu îmi vesteşte, în după-amiaza tîrzie a zilei de 29 septembrie, în care a avut loc evenimentul, stingerea din viaţă a lui Gellu Naum. Oricît am ţine seama că, aidoma unor Goethe, Victor Hugo sau Tudor Arghezi, poetul a ajuns la vîrsta patriarhilor, moartea nu e mai puţin enigmatică, mai puţin răscolitoare în irezolvabila-i enigmă dură, precum un munte de granit pe care nici o forţă din lume nu l-ar putea clinti. Despărţindu-ne de om, ea ne prilejuieşte, în schimb, în dramaticul său moment, o apropiere de operă. E cea mai acceptabilă consolare de care putem avea parte, atunci cînd dispare un creator. În vecinătatea morţii, opera parcă se însufleţeşte, ne luminează ca o flacără care, incinerînd materia efemeră a individului, îşi oferă dansul purificator, eliberator. Cu atît mai purificator şi mai eliberator, în funebra ocazie prezentă, cu cît e vorba de un poet suprarealist, de ultimul mare poet suprarealist de pe mapamond rămas în viaţă pînă-n pragul noului mileniu.
În calitatea sa de suprarealist - se cuvine subliniată circumstanţa -, Gellu Naum alcătuieşte, pentru noi în speţă, un blazon al libertăţii. Avangarda a reprezentat, după cum se ştie, o opoziţie la tot ce încătuşa spiritul uman, o contestare a convenienţelor obosite, inerte, ipocrite ori de-a dreptul agresive, o ruptură cu mediul alienant, fie acesta de ordin social, moral, cultural sau estetic. Gestul său înalt rebel respinge cu energie apartenenţa la tot ceea ce constituie o inautenticitate, adeziunea la fals, participarea la orice formă a rutinei devitalizate, oneroase. Inconformismul său este exploziv, absolut. De unde divorţul avangardei de comunism, decepţionat cel din urmă pentru că, în pofida unor confuzii ce i-au marcat pe cîţiva suprarealişti de seamă, care s-au afiliat "cauzei proletariatului", ea nu acceptă a deveni o remorcă a "revoluţiei" marxist-leniniste, o bombă politică pusă sub edificiul societăţii "burghezo-moşiereşti" şi, ulterior, o trîmbiţă proslăvitoare a "noii orînduiri", cu mult mai opresive. Înţeleasă corect, avangarda e un adversar de temut al totalitarismelor. Nu întîmplător, efectul său "subversiv", care n-a putut fi canalizat de propaganda comunistă, îndreptat exclusiv împotriva instituţiilor capitalismului, a fost denunţat de criticii "realismului socialist" drept un factor nociv, o vreme interzis cu totul şi mereu suspectat, marginalizat, îngrădit. Nu ni-l imaginăm pe Gellu Naum în rolul unui Maiakovski român (bardul rus s-a sinucis ca exponent al avangardei, înainte de-a se sinucide ca persoană), emul al unor Beniuc sau Păunescu! Din punct de vedere "revoluţionar", producţia avangardistă nu reprezintă, aşa cum socotea un prestigios teoretician literar autohton, un "expedient", şi cu atît mai puţin unul "total", acţiunea sa de subversiune nu apare "escamotată", "răsturnată", "profund denaturată" prin insubordonare la imperativele luptei de clasă, ci, dimpotrivă, se compune într-un antidot dintre cele mai redutabile la mentalitatea autoritaristă, dirijistă, mutilant-reducţionistă a ideologiei totalitare.
Suprarealismul poate fi caracterizat drept un purism al subconştientului, pandant al "poeziei pure", al acelui mirific precipitat "inteligent", de tip mallarméan-valéryan. Dar şi aici contrariile se atrag! Încercînd a depăşi perimetrul unui experiment de laborator strict literar ("literatura" e pentru ei o bestie neagră), barzii suprarealişti au năzuit la o perspectivă care să includă un mod de existenţă, de morală, de acţiune, aşadar la o paradigmă generalizatoare a umanului. Emoţia produsă de artă nu e decît o specie a emoţiei omeneşti în genere, o "tulburare fizică", o "senzaţie" consubstanţială cu cea estetică, după cum credea necesar a preciza Breton: "Îmi recunosc fără ocolişuri profunda lipsă de sensibilitate în faţa spectacolelor naturale şi a operelor de artă care nu stîrnesc instantaneu acea tulburare fizică ce se manifestă printr-o senzaţie, asemănătoare cu mîngîierea vîntului pe tîmple, capabilă să-mi provoace un adevărat frison. Nu m-am putut opri niciodată să fac legătura între această senzaţie şi aceea a plăcerii erotice şi descopăr între ele doar nişte diferenţe de grad". La rîndul său, Gellu Naum se recunoaşte a fi agentul unui tip de viaţă specific, transliterar, ce-l pune în comuniune cu o poezie obiectivă, universală. Excelenta carte pe care i-a dedicat-o Simona Popescu (Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gelu Naum), atestă opiniile nete, în acest sens, ale poetului: ""Ce e un poet?", l-am întrebat odată rîzînd. "Unul care-i atent la poezia lumii", mi-a răspuns. Îmi plăcea (şi ştiam) la ce era el atent". Autorul Zenobiei îşi mărturiseşte o existenţă placată pe poezie, în ciuda împrejurărilor individuale sau istorice defavorizante, o existenţă ce-şi elaborează ea însăşi rigorile, aidoma oricărei mari vocaţii: ""Am avut totdeauna - şi am - o existenţă poetică", mi-a spus odată. "N-are legătură cu cît eşti de bogat sau de sărac, în ce regim politic trăieşti." Şi a adăugat ironic: "Asta nu înseamnă că mă hrănesc cu ambrozie şi nectar sau că umblu cu coroniţele pe cap. Dimpotrivă". A trăi poetic înseamnă a trăi conform unor deprinderi poetice care "refuză să se supună oricărei ordini în afara lor", ceea ce nu e uşor deloc". Un astfel de criteriu al "trăirii poetice" îngăduie inserţia în real a unui limbaj aparent atît de extravagant, de artificial, pînă la forjarea unui ethos intrinsec. Din puritatea dicteului automat derivă o puritate etică, dovadă a unei impresionante ontologizări a acestuia: "Ştii, cel mai important pentru un poet e moralitatea. Asta înseamnă să fii cinstit. Cinstit în poezie. Ca şi în viaţa ta.(...) Cinstit în poezie înseamnă să nu faci compromisuri. De nici un fel. Orice compromis este un act antipoetic. Sau înseamnă să aperi (şi aici urmează un gest cu mîna care protejează parcă o semisferă de aer în jurul plexului) ceea ce e al tău, ceea ce eşti tu. E un lucru care merită orice sacrificiu. Şi trebuie făcut. Cu preţul vieţii trebuie făcut!". Fireşte, o atare înţelegere (asimilare) a poeziei ca act sacrificial implică o delimitare de "înşelările" ei pe cît de derutante, pe atît de, uneori, glorioase, de "statuile fabricate sau prefabricate de forurile competente". Cu conştiinţa bucuroasă de a nu se fi prefăcut într-o asemenea "statuie" a fortuitului, Gellu Naum îşi declară etica poetică în care se oglindeşte etica întregii sale personalităţi, căreia i-a rămas fidel: "Eu am luptat cît am putut împotriva acelor frumuseţi acaparante. Şi cînd am simţit că m-ar putea atrage în capcanele unei literaturi cu ajutorul căreia mergi la sigur spre succes, ba chiar devii statuie, cu condiţia să sacrifici Poezia, am făcut toate eforturile posibile ca să le înlătur". Poezia e înţeleasă, prin urmare, ca un factor de "transformare" a vieţii, aşa cum ne-am putea exprima într-o consonanţă rimbaldiană, însă nu în felul pretins de, bunăoară, materialismul istoric, cu bizarul său amestec de fatalitate şi obligaţie activistă, ci prin asumarea funcţiei sale de "reprezentanţă" a fiinţei, a ansamblului ei de însuşiri şi impulsuri definitorii. Oricît ar părea de abstrasă, insolită, "inumană", creaţia autentică nu e niciodată cu adevărat ruptă de misterele fondului existenţial, cu atît mai puţin opusă acestuia. "Angajarea" politică a creaţiei poetice, clamată de ideologia comunistă, nu era decît o denaturare a sa, poezia fiind prin sine ontologic angajată, animată de o inconvertibilă "disperare umană" (Breton).
Şi acum o chestiune de "filosofie" a suprarealismului. Pentru suprarealişti, raţiunea reprezenta un concept îndoielnic, desuet, neînstare a da răspunsuri competente întrebărilor vieţii, a-i rezolva multiplele crize. Recunoscîndu-i statutul de surogat al divinităţii, Crevel consemna patetic eşecul orgoliului raţional: "Dumnezeul meu, inteligenţa mea este mare şi limpede. Dar pentru că am vrut să locuiesc în ea, pentru că am vrut să văd dinăuntrul ei, am stricat tot şi toate, pe mine şi pe ceilalţi". Gellu Naum visa şi el a pătrunde dincolo de "cîmpiile inteligenţei", acolo unde "te lichefiază viziunile", unde pornesc "stările", "certitudinile eruptive". Ajungem astfel în vecinătatea religiosului. Ne amintim recentele aprecieri tranşante ale lui Virgil Nemoianu, ce-i vor fi surprins pe unii antispiritualişti şi secularişti, potrivit cărora cultura şi literatura noastră ar fi, aproape în integralitatea lor, adînc religioase: "Cele mai bune istorii literare şi culturale româneşti vor fi scrise abia de acum înainte, prezic eu, bazate pe descifrarea hermeneutică a încifrărilor religiosului în discursul estetic". Nu e vorba de ceea ce Mircea Eliade denumea "sacrul camuflat"? Iată o poezie a lui Gellu Naum (care sună cumva dimovian!), intitulată Bătrînul, din volumul Copacul-animal: "Bătrînul şedea mort pe bălegar/ În groapa lui contemplativă/ el nu spunea nimic scîncea ca un copil într-un sîmbure/ venea aceeaşi barcă doar pasagerii se schimbau/ ei îi dădeau tîrcoale îl comemorau/ bătrînul şedea mort cu o pălărie pe cap/ cîţiva discipoli cei mai puri cei mai profund murdari/ scormoneau bălegarul cu degetele căutau rîme pentru pescuit/ noi ne adoram cum se spune Ne aflam acolo poate din întîmplare/ ceilalţi veneau mereu Aveau cărţi şi caiete/ se apropiau de bătrîn şi îi puneau întrebări/ (erau aceleaşi întrebări doar pasagerii se schimbau)/ spuneau Te respectăm Iată are loc solemna ta comemorare/ luăm notiţe stenografiem/ dar de ce nu-ţi înţelegem bine şoapta aceea ajunsă pînă la noi/ încearcă să fii mai clar Avem bilete dus-întors/ inclusiv două mese Debitează cîteva adevăruri/ noi le notăm le învăţăm le transmitem urmaşilor pe scurt/ Bătrînul şedea mort pe bălegar/ în groapa lui contemplativă/ discipolii îşi mai dregeau zdrenţele se făceau că nu văd". Sare în ochi ambiguitatea acestui guru concomitent viu şi mort, celebrat, comemorat, urmat cu smerenie, tratat precum un obiect de exploatare duhovnicească de către neosteniţii discipoli. Pe de o parte, el este Creatorul suprem, Dumnezeul pus în chestiune de către poet, ironizat, împins în pitoresc şi amuzament, pe de altă parte este creatura ce se voieşte creator, adică artistul care imită prototipul divin. Dacă relativizarea Atotputernicului constituie un semn explicit de incredulitate, de tăgadă, relativizarea artistului nu constituie oare un semn de incredulitate a incredulităţii, de tăgadă a tăgadei? Acest personaj de-o importanţă derizorie, venerat cu o balcanică făţărnicie, nu poartă în el şansa, normal-corectivă, a unei viziuni a absolutului? Caricatura sa nu posedă subtextul notificării disociative a unei pseudoabordări a divinului, a alterării Creaţiei prin maimuţărirea mistificatoare, prin ceea ce, după cum am văzut, Gellu Naum denumea cultul "statuilor fabricate sau prefabricate de forurile competente"? Între sacrilegiu, estetic, etic şi religios...


Gheorghe Grigurcu




Litera G


Există morţi pe care nu le putem îndura din cauză ca vin pe neaşteptate, pentru că sînt timpurii, pentru că omul care a murit n-a apucat să trăiască îndeajuns. Altele pentru că intră în conflict cu o fire vitală, cu un rîs bun şi puternic, cu o prezenţă tonică. Există moartea oamenilor cu care ai stat un timp împreună, pe care i-ai iubit şi în urma cărora lumea se urîţeşte. Moartea celor pe care îi admiri de departe şi de care ai fi vrut să te mai bucuri. Şi morţi care îţi produc remuşcări: nu mai apuci să-ţi repari o greşeală, o absenţă, ori pur şi simplu au rămas prea multe lucruri importante nespuse între tine şi cel care nu mai e.
într-un fel, pentru mine, moartea lui Gellu Naum are cîte puţin din toate astea. Dar dacă mi se pare cu adevărat insuportabilă, nepermisă, timpurie şi ca o greşeală a firii este din cauza Lygiei. Au fost împreună, cu adevărat împreună, nu alături, ci amestecaţi unul cu altul pînă la confuzie, 58 de ani. Un bărbat şi o femeie, poetul şi iubita lui, omul şi umbra, gemenii, pe care nimeni şi nimic nu i-a putut despărţi pînă în ziua de 29 septembrie 2001. Cînd vorbea despre Lygia - şi aducea întotdeauna vorba despre asta - Gellu Naum spunea îndeobşte ea. Identitatea soţiei lui nu avea nevoie de un nume, era mult prea limpede pentru el şi pentru toţi cei care îi cunoşteau. O avea inclusă în prenumele lui, un l în plus, iniţiala ei. Mi-a spus, la spital, că el este totdeauna împreună cu ea, că nu contează cît de departe sînt, ea şi el sînt de fapt totuna, cînd e unul prezent e prezent şi celălalt. Poate că asta este, acum, singura consolare posibilă: atîta timp cît există Lygia, Gellu Naum se află cu ea. Acum, cred că ea a devenit deja Lyggia, cu un g în plus, de la Gellu, întotdeauna prezent în numele ei.


Ioana Pârvulescu




Va trece vreme până când...


În adierile acelei site stranii cernând dinspre abis spre suprafaţă sufletul, materia lui mereu inspirată de Dumnezeu, se întoarce la Dumnezeu sub forma unui devastator cutremur fluid? Gellu chiar a plecat? Şi noi rămânem cu ochii uscaţi? Şi mă gândesc la Lygia, pe care nimeni şi nimic n-o va ridica din mâhnire în marea ei pierdere. Va trece vreme până când se va lăsa înduplecată/ frântă de insomnia din somn, apărată în singurătate, ca de un înger, numai de molcom numeros murmurul vocii lui, rămas pe dinăuntru, lângă uşa secretă, ascunsă de iederă. "Vezi iedera asta? - spunea. E opera mea. Dincolo de ea e o uşă. Nimeni nu ştie că e acolo". Tulburător, acum, acest fragment misterios, citat de cineva apropiat: "Dezlegat de viaţă şi de moarte, ţine sub braţ cumplita carte scrisă în limba pe care o vorbim în gând". Neliniştitor şi de neiertat pentru sufletul nostru, leneş moştenitor de valori, să-i ocolim, la nesfârşit ignoranţi, întregul fabulos al operei! Citindu-l şi răscitindu-l, încet, încet ne vom mântui. Şi se va pune în mişcare pentru noi şi pentru urmaşi adierea acelei site stranii inventată de pohet, cernând dinspre adânc spre suprafaţă.

Constanţa Buzea






Trei vieţi

in memoriam Gellu Naum


1.
trei vieţi în coma profundă a pohemului
cu partea neagră a creierului înspre
soare-răsare
şi ţipătul unui delfin îţi lasă o rană pe gît
eşti acasă prinzi cuvîntul cu mîna
prin apa limpede printre cărbunii aprinşi
la-ntretăierea
ţipetelor ce despoaie aerul
pe faţa roşie şi grasă a lui budha
trei vieţi în coma profundă a pohemului

2.
trei vieţi pe aceeaşi stradă tăcută
pe urmele ploii marine din beţe de chibrit
în crepusculul liber al cîtorva cuvinte
sparte
pe toate uşile vizionar înfundate cu iarbă
lîngă faţa grasă şi roşie a lui budha
ca un delfinariu însorit cu ţipete scurte
sub ploaia stîrnită din măciulii de chibrit

3.
călătorul întreabă de casa cu trei nori
copacul-animal apare lîngă fîntînă
el potoleşte orizontalitatea mării gemetele
nisipului
c-o singură privire rostogolind cutii goale
de chibrituri
înspre farul burduşit cu iarbă neagră
poţi pune pe masă cuvintele pohemului
şi vei avea o comă prelungă ca ploaia
ce zboară pe-o stradă adîncă printre
avioane tăcute şi roşii
ca faţa lui budha

Constantin Abăluţă





Şi nu a luat Premiul Nobel

Purta un costum sport, o cămaşă cu gulerul răsfrînt şi un fular de mătase la gît. aşa l-am văzut prima oară în casa lui Miron Radu Paraschivescu din blocul Aro, pe la şapte seara. era în anul 1967, avea 52 de ani şi mie mi s-a părut atunci cel mai frumos poet din cîţi cunoscusem pînă la el.
a doua întîlnire ne-a fost prilejuită, după un an, tot de MRP, de astă dată în prefaţa pe care mi-a scris-o la volumul meu de debut: "Sper că nu greşesc cînd recunosc în versurile Norei Iuga o rezonanţă din Rimbaud [...], dar e interesant de observat că, în afară de poezia unui Virgil Teodorescu sau Gellu Naum, nu am întîlnit în ţara noastră urmele unei corespondenţe rimbaldiene."
a treia întîlnire s-a petrecut abia acum un an cînd l-am vizitat acasă - trebuia să-i duc un album cu poze şi texte făcute la Comana de prietenii noştri comuni din Germania, Oskar Pastior şi Ernest Wichner. de ce atît de tîrziu? e greu să baţi la uşa unui om pe care îl respecţi prea mult. mi-a vorbit atunci îndelung despre pisica lui, despre poeţii suprarealişti, poate şi despre cai. nu-mi mai amintesc. era atît de natural.
a patra întîlnire, a, da, peste un an în sala Atheneului Român la decernarea premiilor Fundaţiei Culturale, cînd cu o necruţătoare ţinere de minte m-a dojenit că am scris într-un poem publicat în România literară versul: "tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum/ şi mi-a băgat pe gît un pumn de frunze..."
- Cînd ţi-am spus eu aşa ceva?
- Vedeţi, maestre, ce face suprarealismul!
cînd am început să scriu poezia de-a serioaselea, de fapt cînd a dat peste mine dicteul automat ca un uragan iscat din senin, nu ştiam nimic despre suprarealism, dar îl citisem pe Gellu Naum. eu cred că geniul lui s-a infiltrat pe nesimţite şi pe nevăzute în corpul poeziei româneşti ca o transfuzie, ca un transplant care rămîne pe vecie în cartea şi sîngele nostru. el e romanticul, el e vagabondul, el e amantul, el e cel care dă cu tifla, el e cel mai sublim nebun... el e suprarealistul pînă la capăt, cel care în somnul din urmă visa versuri acum. dacă mă gîndesc bine, cred că l-am iubit într-un fel inconştient şi total pe Gellu Naum pentru tot ce a fost şi ce rămâne.
Şi n-a luat premiul Nobel, cum nu a luat nici Tarkovski Oskarul. De unde această apropiere, poate că undeva, cîndva, au fost fraţi.

Nora Iuga






Întrebătorul

Nu l-am cunoscut pe Gellu Naum în persoană. Nu am amintiri cu el. Nu pot să povestesc întîmplări miraculoase cum pot cei care l-au cunoscut. Dar îl iubesc. De cîte ori îl citesc, îmi vine să bat din palme şi să strig: "Da! Da! Da!" Recunosc adesea ce spune el. "Da!"-ul pe care îl rostesc citindu-l are cele mai diverse nuanţe - de la mirare şi frică la amuzament şi bucurie.
Mi-ar fi mai uşor să exprim ce simt în preajma lui Gellu Naum dacă aş avea măcar o întîmplare cu el. Iar mă plîng! Voi încerca să descriu cum îl simt închizînd ochii şi riscînd să par incoerentă.
Am convorbirile mele cu el. Am şi nişte "jocuri". De pildă, odată am avut o întrebare, am deschis o carte a lui şi am primit răspunsul. În timp ce scriu aceste lucruri, îmi zic, ar trebui să fac şi o demonstraţie. Caut o carte a lui şi dau de... "Întrebătorul".
Cînd mai am nelămuriri, iau întrebătorul şi el îmi deschide uşa.
Gellu Naum este o evidenţă cu haz. Îmi pare rău că n-am vorbit cu el. Trăiesc într-o casă cu pisici. Cred că l-ar fi interesat asta.
Încerc să-l percep altfel: cu ajutorul întrebătorului şi printr-o metodă personală, care se numeşte înţelegerea drept în inimă. Aşa percep, de fapt, tot ce mă interesează.


Adela Greceanu




O pasăre, o vrabie, o rîndunică de plumb

Acum cîteva luni, cînd mi-a apărut cartea despre el, Gellu Naum mi-a spus, la un moment dat, rîzînd încurcat, în stilul lui pe care prietenii îl ştiu bine: "Ai să te uiţi cîndva peste fotografiile astea, ai să vezi ce dor o să ţi se facă". Dar nu ştiam atunci cît de repede avea să mi se facă dor de el.
Aş mai fi vrut să scriu şi să-i arăt un text despre întîlnirea lui cu Sarane Alexandrian - de fapt, întîlnirea lui cu Victor Brauner. Dar
n-a mai fost să fie...
L-am cunoscut pe domnul Alexandrian acum cîteva luni. I-am luat atunci un mic interviu, dar reportofonul a înregistrat prost, cu pasaje ininteligibile. I-am spus atunci că, probabil, pe baza a ceea ce înregistram o să fac o "alteroficţiune". Şi-a dat acordul amuzat. Printre întrebările pe care i le pusesem era una legată de hazardul obiectiv. L-am întrebat dacă, dincolo de "teorie", dincolo de ceea ce - deja - toată lumea spune despre asta pornind de la suprarealişti, ar putea să-mi dea un exemplu personal, unul care-i vine primul în memorie şi care să-l fi tulburat profund. "Victor Brauner era foarte bolnav. Eram cu soţia mea acasă. La un moment dat, a intrat o pasăre pe fereastră, la noi în cameră. Victor a murit, mi-a spus soţia mea. Şi am ştiut că aşa este. Imediat a sunat Jacqueline, soţia lui Victor, şi ne-a spus că Victor a murit". Mi-am luat rămas bun de la domnul Alexandrian, dar, două zile mai tîrziu aveam să-l reîntîlnesc, cu totul întîmplător. Ciudat e că nu l-am recunoscut, deşi, în timpul conferinţei la care asistam amîndoi s-a întors spre mine şi mi-a surîs de cîteva ori. Numai cînd s-a îndreptat spre mine cu un catalog Victor Brauner mi-am dat seama cine era. Am glumit amîndoi pe seama "coincidenţei" reîntîlnirii noastre. "Uite, am un catalog al lui Victor pentru Gellu Naum", mi-a spus. "Ce coincidenţă! - i-am răspuns rîzînd. Chiar acum plecam spre Gellu şi Lygia Naum". Şi-apoi am adăugat: "Nu vreţi să mă însoţiţi, să i-l daţi chiar dumneavoastră?". Fără nici o ezitare, a fost de acord. Era un joc de-a suprarealismul, de-a hazardul obiectiv şi de-a "întîlnirile". Mă bucuram că cei doi prieteni buni ai lui Brauner, Sarane şi Gellu, se întîlneau (şi că astfel, simbolic, Gellu îl întîlnea cumva pe Victor). îmi plăcea asta. Şi-mi plăceau şi cei doi adolescenţi, cum mi se păreau, de peste optzeci de ani. Despre întîlnirea lor însă, poate altădată.

Sîmbătă, înainte de ora trei, m-a sunat Sebi (Sebastian Reichmann), aflat în România de o săptămînă, să-mi spună că domnul Gellu a murit. Mă despărţisem de el şi de doamna Lygia, de alţi cîţiva prieteni, cu puţină vreme înainte, după ce am trecut, cu doamna Lygia, pe la spital, la domnul Gellu.
M-am întors spre balconul închis, unde am auzit un zgomot. Şi-am văzut o pasăre, o vrabie zburînd. M-am mirat şi m-am întrebat cum o fi intrat: ferestrele erau închise, nu rămăsese decît o fantă foarte îngustă între rama lor de metal şi zid, doar în partea de jos - nu se închid niciodată mai mult. M-am întrebat de cît timp e acolo. Mi-a venit în minte povestea spusă de Alexandrian. Victor Brauner.
Nu vreau să spun nimic cu întîmplarea asta. Am în cap vocea lui Gellu Naum. El ar fi zis: "Dar să lăsăm tîmpeniile, să fim rezonabili" sau "îmi place ideea că, încă o dată, veţi trece cu uşurinţă peste toate acestea socotindu-le ca de la sine înţelese" sau "De fapt, nu mă interesa nici să-nţeleg, nici să explic. Ştiam fără să ştiu, printr-o logică a stărilor greu de exprimat şi greu de înţeles pentru cei aflaţi în afara ei".
Am în faţa ochilor (ar fi mai bine să spun "în inima mea") chipul lui Gellu Naum cu puţină, foarte puţină vreme înainte să moară. Ochii lui profunzi, pe care se hotărîse acum, în ultima lui zi, să-i deschidă. Dorinţa lui de a ne mai spune ceva. îmi vin în minte acum nişte versuri din întoarcerea poetului risipitor: "atunci a intrat Examinatorul purta pe umăr o rîndunică de plumb/ oh dacă aţi şti ce mi-a şoptit la ureche".

Simona Popescu




I-aţi adus flori, aţi scris, aţi vorbit şi aţi gândit frumos despre Gellu.
Vă mulţumesc,

Lygia Naum