Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

In Memoriam:
In memoriam Ioan Alexandru de ---


A murit Ioan Alexandru, reprezentant de frunte al celui de-al doilea val poetic şaizecist, alături de Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Constanţa Buzea, Gheorghe Pituţ, Gabriela Melinescu. Lovit năpraznic de o grea boală, poetul a trăit în ultimii ani în Germania, pentru a-şi îngriji sănătatea în condiţii mai bune decât în ţară. Acolo l-a ajuns ceasul din urmă.
Fiul unor ţărani ardeleni, Ioan (Ion) Alexandru a studiat literele la Cluj şi Bucureşti, debutând în poezie cu volumul Cum să vă spun (1964), urmat, în prima fază a creaţiei, de Viaţa deocamdată (1965), Infernul discutabil (1967), Vămile pustiei (1969). Aceste cărţi l-au impus repede ca poet de prim-plan, de o alură aproape singulară în contextul în care se ivea, prin raportarea insistentă la tradiţie, la arhaitate, la universul ţărănesc, la "rădăcini". Faptul se petrecea oarecum în răspăr faţă de tendinţele poetice ale momentului, precumpănitor intelectualizante şi sincronizante.
Obârşia transilvană a poetului a fost unul din factorii care l-au plasat în descendenţa literară a lui Octavian Goga, Aron Cotruş, Lucian Blaga, lirici transcarpatini ataşaţi de "sufletul satului", cultivatori, fiecare în forme personalizate, ai unui vitalism ce nu exclude componenta elegiacă. Cel mai aproape, dintre poeţii amintiţi, s-a aflat de Blaga, nu prin figuraţia stilistică, ci prin tematică şi elemente de viziune. Nostalgia originilor, a eternei reîntoarceri către "lumea primordială", a "comunicării cu strămoşii" sunt, cum a remarcat critica, asumări blagiene trecute prin filtrele sensibilităţii proprii.
Poezia lui Ioan Alexandru a impus conştiinţei literare a contemporanilor câteva formulări memorabile, de o puternică sugestivitate, cum este aceea a "infernului discutabil". Este, scria criticul Ion Pop, "o metaforă pentru însăşi viaţa, "infern" conştientizat, discutabil şi problematic".
Motivul liric al tinereţii şi mitul poetului tânăr au fost bogat cultivate, la începutul anilor '70, de exponenţii generaţiei literare din care Ioan Alexandru a făcut parte. Le exprimau vârsta biologică dar şi aspiraţia către o eliberare de prejudecăţi, dogme, idei şi atitudini rigide, mecanicizate. Şi Ioan Alexandru a frecventat mitul tinereţii şi al poetului tânăr, nu însă în nota expansivă şi jubilativă comună congenerilor săi, ci în aceea gravă. Evocarea lui Labiş, precursorul apropiat cu destin tragic, simbolizează sacrificiul şi martirizarea: "Prăpastia cine s-o sape dacă nu poetul?/ Cine să cadă-n ea dacă nu el?/ Cu ce drept trezeşte graiul meu/ armele tale cufundate?/ Poetul - coroană de spini pe fruntea generaţiei".
Ciclul vast al "Imnelor", inaugurat de Imnele bucuriei (1973) şi continuat cu Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Putnei (1985), Imnele Maramureşului (1988), se constituie într-un capitol aparte al liricii lui Ioan Alexandru, nu lipsit totuşi de punţi de legătură cu ceea ce scrisese el înainte. Elementul confesiv aproape dispare şi apar marile înscenări mitologic-biblice, încadrate istoric. Vocea poetului se obiectivează, devenind exponenţială, profetică. Religiosul şi naţionalul, prezente şi înainte în poezia lui Ioan Alexandru, dobândesc acum o mare pondere, în desfăşurări proiectate pe uriaşe panouri. Un alegorism care eşuează adesea, cum s-a observat, în retorică monotonă, repetitivă, descurajând prin cantitate. Aceşti munţi de retorism conţin totuşi filoane de metal poetic preţios, ce n-ar trebui abandonate. Recuperarea lor este necesară, benefică.
Revoluţia din decembrie 1989 l-a făcut pe Ioan Alexandru să alerge în stradă. În seara zilei funeste de 21 decembrie, putea fi văzut, însoţit de un tânăr preot, la Scala. Ţinea, cu braţele ridicate deasupra capului o icoană şi-i îndemna pe soldaţii M.A.I., aduşi să bareze accesul spre sala Dales, să nu comită păcatul groaznic al vărsării de sânge. Firesc, după '89, ca intelectual ardelean şi bun creştin, s-a îndreptat către partidul lui Corneliu Coposu în cadrul căruia, ca membru al Camerei Deputaţilor, a militat pentru moralitate, credinţă, bună-cuviinţă şi toleranţă. A fost, credem, singurul mare orator autentic al Parlamentului nostru postdecembrist. Drept este că a vorbit în pustiu, dar din aceasta nu i se poate face o vină.
Mai important însă decât omul public rămâne poetul, marele poet Ioan Alexandru. Dispariţia sa - o mare pierdere pentru poezia românească.

România literară





Iubire

Pentru că-i raclă cuibul tău
Acolo-n muntele cel tainic
Şi nu s-a stins în seminţia ta
Zvîcnetul sacru messianic

Pentru că gorunii rămasu-ţi-au senini
După atîta plîns şi silnicie
Şi graiul tău i-acolo spînzurat
De funia ce trage-n veşnicie

Pentru că-n holdă cînd o strîngi din cîmp
Laşi văduvei de-un snop cum se cuvine
Şi inul care fumegă nu-l stingi
Şi şarpele adoarme lîngă tine

Pentru că dealul tău miroase
A pîine şi a vin împărătesc
Şi-n casa ta-i o candelă de veghe
Transilvanie sfîntă te iubesc.

Moştenire

Unii se laudă cu caii lor
Alţii cu munţii alţii cu pămîntul
Noi ce-am putea rosti aici smeriţi
Să nu fie-n deşert cuvîntul!

Poveri amare şi de nepurtat
Sînt avuţiile străine
Aceiaşi viermi şi molii rod
Şi aurul şi carnea de pe mine

Noi ne-am lipit aici în Apuseni
De licărul acesta de lumină
Străfulgerat cu sînge în amurg
Cînd cerul cade-n suliţi pe colină

Nu-i decît odaia asta-a nimănui
Prin rîpi pierdută, iarăşi regăsită
Şi nu-i cine să stea în preajma ei
Să n-o împingă muntele-n ispită.

Larg e pămîntul, toate sînt ocol
în juru-acestui crin care ne ţine
La masa asta blîndă de stejar
Pe care-aducem arderea de sine

Epitaf

Moartea lucrează pentru veşnicie
O clipă-i dată numai să mă ţie
E-ngăduit să vămuiască-n mine
Numai o umbră ce nu-mi aparţine
Făptura mea întreagă va rămîne
Şi ochi şi grai şi ranele din mîne
Numai iubire şi seninătate
Să pot cîntînd veciile străbate
Prin uşa zăvorîtă-n neputinţă
Să pot pătrunde fără suferinţă
în vis şi-aievea-n cer şi în ţărînă
Frîngînd din pîine faţa să-mi rămînă.


Ioan Alexandru