Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Inadaptarea emigrantului de Gina Sebastian Alcalay


Vera Călin este o personalitate a vieţii academice şi culturale din România secolului XX, cîndva foarte bine cunoscută în mediile intelectuale. Conferenţiară universitară la Catedra de literatură universală condusă de Tudor Vianu, autoare a numeroase cărţi, studii, comunicări şi articole apărute în publicaţii culturale, pe teme de fenomenologie a literaturii (Alegoria şi esenţele, Influenţa prozei americane din sec. XX asupra discursului literar european, Ironie romantică în operele lui Eminescu sînt doar cîteva titluri), a continuat şi după emigrarea în America în anii '70 să predea la diferite universităţi şi şcoli, să călătorească, să scrie.

Atîta doar că, la un moment dat, în sfera ei de interese a intervenit o mutaţie, predilecţia pentru comentariul academic fiind înlocuită cu aceea pentru ,the real thing", cum se exprimă ea, în legătură cu tentaţia pătrunderii la tot mai mare adîncime în ,universurile reale sau imaginare produse de conştiinţe creatoare": autori de povestiri, romane, biografii, autobiografii. Ceea ce poate să fi jucat un rol, din momentul în care s-a văzut confruntată cu ,sentimentul de criză şi haos interior produs de condiţia de neînţeles a dezrădăcinării", în nevoia înţelegerii de sine, şi aplecarea implicită pentru jurnal, pentru consemnarea propriilor experienţe interioare şi exterioare. Aşa s-a născut primul ei volum de însemnări din emigraţie, care a fost imediat un bestseller, urmat anul acesta de cel de-al doilea, Postscriptum. însemnări 1997-2002, apărut la Editura Institutului Cultural Român din Bucureşti.

în acest nou volum, poate mai mult decât în cel precedent, Vera Călin, autoarea, intelectuală hrănită la cultura europeană ne apare - şi îşi apare - ca o mare neadaptată la modul de viaţă american şi civilizaţia secolului XXI, inadaptare care se intersectează cu primele semnale majore pe care i le trimite înaintarea în vârstă. Intenţionam să scriu despre emigraţie şi nu De Senectute, spune ea undeva - şi totuşi ambele teme ajung să o solicite în egală măsură.

Citînd cuvintele optimiste cu care se încheie cartea unei emgirante poloneze, Eva Hoffman, I Am Here Now (Acum sînt aici), Vera Călin constată, dimpotrivă: ,I am neither here nor there" (,Nu sînt nici aici, nici acolo"). America i se pare, asemenea lui Eco, nu numai o ţară care construieşte imitaţii ale trecutului şi ale unor pămînturi exotice, ci şi una care se imită pe sine, în baza unei ideologii menite să-i vindece toate complexele de inferioritate culturală şi istorică. Referindu-se, pe urmele lui Ortega y Gasset, la dezumanizarea produsă ca urmare a aservirii omului de o tehnică absolut indiferentă la posibilităţile şi necesităţile fiinţei umane, diarista exclamă: ,Ce caută o imbecilă tehnic într-o ţară hipertehnologizată? Sînt o infirmă". Consumismul ca mod de viaţă, freneziile comerciale agresive, ca şi cele gregare şi festiviste cu ale lor automatisme şi stereotipii de rigoare o irită vizual şi auditiv, iar coruperea biotehnologiei care creează vieţi cvasiumane îi întăreşte convingerea că a devenit o persoană neaparţinătoare secolului. ,Eu sufăr de imbecilitate tehnologică, ceea ce mi-a creat un complex crescînd de înstrăinare, mai ales de cînd am aterizat pe acest continent. N-am reuşit să învăţ a conduce automobilul, n-am simţit nevoia unui telefon portativ, maşina care-mi răspunde cînd telefonez rudelor, prietenilor sau instituţiilor cu care am de-a face mă inhibă. Aşa am fost din tinereţe, dar de cînd a început isteria electronică, simt acut şi dureros că nu mai am ce căuta în secolul ăsta. Sînt un dinozaur, o specie extinctă. E un sentiment care semnalează apropierea morţii. Şi noua lume mă încercuieşte, mă atacă, nu-mi dă pace". Şi în altă parte: ,Umanismul aşa cum l-a născut şi dezvoltat ciclul în care a trăit generaţia înaintea mea nu mai este posibil. Eu aparţin unei etape încheiate". îl citează pe Vaclav Havel, după care America de astăzi este aproape un concentrat simbolic a tot ce e mai bun şi mai rău în civilizaţia noastră. ,Pe de o parte există angajamentele ei profunde faţă de sporirea libertăţilor civile şi menţinerea unor instituţii democratice puternice, precum şi fantastica dezvoltare a ştiinţei şi tehnologiei care au contribuit atît de mult la bunăstarea noastră; pe de altă parte, există veneraţia oarbă pentru creşterea perpetuă a dezvoltării economice şi a consumismului, impactul lor destructiv asupra mediului ambiant (...) şi felul în care, cu ajutorul televiziunii şi publicităţii se promovează uniformitatea şi banalitatea în locul respectului faţă de unicitatea fiinţei umane".

Importantă în aceste condiţii pentru emigrant este păstrarea identităţii, care ,asigură echilibrul în condiţii traumatizante, împiedică pulverizarea eului". Dar nu toată lumea reuşeşte. Unui personaj denumit cu iniţiala S., probabil fiul ei, ,condiţiile obiective ale dezrădăcinării i-au impus modificări în comportament şi în ierarhizarea valorilor, modificări care au clătinat structura lui psihologică. Băiatul degajat, generos, distrat, lejer, atras de poezie şi apreciind prietenia a devenit un businessman. Renunţările se impuneau. A supralicitat. A respins ceea ce trebuia să păstreze ca să nu-şi dezagrege individualitatea, a imitat peste măsură, a preluat coduri comportamentale şi etice care-i erau străine". Despre altcineva, un vechi prieten din România, devenit şi el californian de decenii, constată de asemenea că e hipermimetic, priceput în a lua ,forma vasului".

În acest context nu tocmai prielnic pentru cineva care luptă din răsputeri împotriva ,pulverizării eului", bătrîneţea îşi înşfacă pe neaşteptate prada, acţionînd ca un factor agravant. Curînd după stabilirea la Los Angeles, îşi aminteşte ea, citise articole ,de-a dreptul canibalice" despre oamenii trecuţi de 65 de ani. Ori, ei i se părea în mod ciudat că aceasta era o situaţie care n-o privea, că nu era făcută să fie bătrînă. Vîrsta ei oficială nu putea fi decît o ,farsă de prost gust a naturii". ,Cifrele care măsoară vîrsta sînt o convenţie, un mijloc lesnicios de comunicare practică. Eu am trăit grăbit (...) Şi pentru că am fost grăbită am ajuns prea devreme la vîrsta pe care am împlinit-o".

Multe sînt însemnările care revin la obsesia bătrîneţii ce nu mai poate fi ignorată. Constată că a devenit treptat ,transparentă" pentru cei din jur, conversaţia din familie o omite, nepoţii o iau adesea în băşcălie; ea, care avea oroare la ideea de a trăi ostracizată, se simte, cînd este invitată undeva, că făcînd parte dintr-un azil de bătrîni (bătrînii de o parte, tinerii de alta). între timp, ,lumea ei" se împuţinează, descreşte vertiginos mulţi din prietenii contemporani cu ea mor sau nu mai comunică, cutia de scrisori îi rămîne goală săptămîni în şir. în lecturile din Ionesco recunoaşte spaime, angoase, întrebări care o bîntuie şi pe ea ,în serile de singurătate cînd privesc căderea nopţii". Simte din ce în ce mai des prezenţa morţii în imediata ei apropiere. Tabloul lui Greuze La mort du pčre o face să reflecteze la privilegiul celor care au parte de morţi frumoase, înconjuraţi de cei dragi. Romanul lui Kerouak On the Road exprimînd fuga de o viaţă stătută, lipsită de spiritualitate, orientată exclusiv spre succesul social şi material îi stîrneşte o asociaţie asemănătoare: ,M-am întrebat, după ultima pagină a cărţii, ce mijloace de evaziune disperată poate găsi un om în vîrstă, care se simte străin, inadaptabil, traumatizat, într-o epocă pe care nu o înţelege, pentru care fiinţa lui fizică şi psihică nu are mijloace de integrare şi apărare".

Şi totuşi, Vera Călin, natură eminamente dinamică şi robustă, adeptă a ideii că activitatea reprezintă cea mai bună terapeutică împotriva decrepitudinii şi depresiunii reuşeşte să găsească aceste mijloace. O conversaţie din nou pe aceeaşi lungime de undă cu nepotul ei altădată laconic şi sec, la mii de leghe depărtare de ea, o face să jubileze. La fel, micile ei rutine plăcute sau ideea unei călătorii. Există în însemnările ei, în general, o încrîncenare împotriva primejdiei de ,a fi redusă la o vegetală", care o împinge şi spre ,acţiuni şi gesturi groteşti", cum ar fi gimnastica în fiecare dimineaţă, ,chiar cînd te bîntuie gînduri suicidare şi te afli în abisul disperării"; încrîncenarea, mai ales de a rămîne o conştiinţă, de a ajunge să mai spună ce are de spus. ,îmi produc cu bună ştiinţă noi experienţe, exerciţii mentale ca să nu amorţesc. în felul ăsta, ceea ce ar trebui să fie doar o plăcere, devine o obligaţie terapeutică. Plănuita vacanţă în Spania devine a must".

Alte mijloace: lecturile, desigur, urmărirea atentă a fluxului evenimentelor, dar mai ales, menţinerea contactului cu prietenii de pretutindeni, ,permanenţele vieţii mele" cum le numeşte ea, chiar dacă rîndurile lor se răresc fără încetare. Căci pentru Vera Călin prietenia a fost o vocaţie care a stat în centrul existenţei ei, înfrumuseţînd-o, poate, mai mult ca orice altceva. însemnările ei abundă în referiri la persoane de departe (desemnate prin iniţiale) ale căror portrete caracteriale şi intelectuale le dau o concreteţe pregnantă. Unii pot fi uşor decodaţi (Silvian Iosifescu, Crohmălniceanu, Henri Wald) - alţii nu. Dar nimic nu-i procură o mai mare bucurie -, uneori de-a dreptul exaltantă - decît întîlnirea cu vechii prieteni la Paris, în Israel sau în America, cu reluarea unui dialog de fapt niciodată întrerupt şi descoperirea uşurinţei cu care pot fi regăsite după decenii vechi moduri de comunicare şi coduri lingvistice secrete pentru alţii.

Fără a fi, desigur, un jurnal intim (ideea de a scrie un jurnal intim mi-a displăcut din totdeauna, afirmă undeva Vera Călin, ,poate fiindcă, din fire sau datorită exemplului mamei, în prezenţa unor posibile efuziuni paralizez") volumul ne oferă, poate şi involuntar, date esenţiale configurînd în plan moral şi intelectual personalitatea acestei autoare care fuge de narcisism şi exhibiţionism. Ea se conturează nu atît datorată notaţiilor despre sine, cît multitudinii de reflecţii, comentarii şi asociaţii pe marginea fenomenelor social-politice fierbinţi, a cărţilor citite, a ideilor vehiculate de acestea ca şi a modului în care se întîlnesc obsesiile ei personale cu acelea ale unor autori din toate epocile: Thomas Mann îi inspiră un eseu despre relativitatea timpului, Beckett despre aşteptare ca o condiţie aproape definitorie a existenţei umane, Havel despre identitate şi noţiunea de ordine; mai sînt evocaţi şi comentaţi Umberto Eco, Eugen Ionescu, Octavio Paz, Saul Bellow, prietenul ei Crohmălniceanu, scriitoarele ruse Ahmatova şi Berberova (care au cunoscut teroarea bolşevică, ultima scriind şi ea un jurnal de emigraţie), Cioran, Eliade, Mihail Sebastian, Horia Roman Patapievici, afirmat cu brio în ultimii ani în cultura românească, alături de Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. O posibilă explicaţie viabilă este avansată apropo de ,dilema" lui Patapievici despre ,amnezia" contemporanilor săi din fostele ţări comuniste, în comparaţie mai ales cu perseverenţa evreilor în a ţine trează amintirea tragediei Holocaustului. Evreii, spune Vera Călin, au fost victime nevinovate ale unui regim care teoretiza exterminarea lor şi pe care nu-l puteau, nicidecum, susţine. în schimb, printre supravieţuitorii comunismului se află şi azi destui oameni care, fie că au crezut în el, fie că nu, au colaborat cu regimul, ducînd adesea existenţe paralele. Ei preferă să uite acest lucru şi acele vremuri.

În sfîrşit, merită subliniată participarea sufletească a autoarei la problematica şi suferinţele de zi cu zi ale Israelului şi cetăţenilor săi, analizate lucid şi afectiv în acelaşi timp; de asemenea, paginile dedicate alialei române şi activităţilor sale literar-artistice, inclusiv aceea a unor publicaţii de prestigiu precum ,Minimum".

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara