Înapoi la pagina curenta

Actualitatea:
Inaugurarea Fondului de Carte „Micaela Ghiţescu” de Virgil Mihaiu

sub auspiciile principalei Universităţi Clujene (fondată în 1581) funcţionează actualmente 22 de centre culturale străine. Prin comparaţie, acum câţiva ani, pe când lucram ca director al ICR Lisabona, în Capitala Portugaliei existau şapte formule instituţionale similare. Spune şi asta ceva despre genuina deschidere către lume a naţiunii noastre. După revenirea din misiunea diplomatică, avui privilegiul de a fi numit, în 2015, director onorific la două asemenea instituţii patronate de Universitatea Babeş-Bolyai: Casa do Brasil şi Biblioteca de Studii Latino-Americane. Decisivă în acest sens fu încrederea pe care mi-a acordat-o rectorul UBB, acad. Ioan-Aurel Pop, respectat amic încă din perioada când amândoi făceam parte din redacţia revistei studenţeşti de cultură „Echinox“. Activitatea la CdB şi BSLA e la fel de benevolă precum fusese cea de la „Echinox“, dar intensitatea ei mă face să retrăiesc la senectute emoţii şi situaţii pe care le crezusem pierdute printre amintirile din juneţe.

Un episod realmente mişcător s-a petrecut în lunile din urmă: apreciata traducătoare de literatură luso-braziliană, doamna Micaela Ghiţescu, mi-a comunicat intenţia de a-şi dona propria bibliotecă de specialitate, acumulată de-a lungul vieţii, Centrului Cultural CASA DO BRASIL şi Bibliotecii de Studii Latino- Americane din Cluj. Gestul atestă nobleţea sufletească a acestei mari Doamne, capabilă să dăruiască bucurie semenilor săi, după ce, în plină tinereţe, parcursese experienţa limită a închisorii politice staliniste. Volumul ei autobiografic Între uitare şi memorie (Ed. Humanitas, 2012) e unul de referinţă în privinţa supravieţuirii prin demnitate în faţa opresiunii totalitare. Exemplară este şi implicarea doamnei Ghiţescu – din 2003 redactor-şef al publicaţiei „Memoria”, revista gândirii arestate – în restabilirea adevărului asupra acelui scelerat regim.

o admirasem „de la distanţă” pe doamna Ghiţescu, încă de la apariţia lucrării sale Mică gramatică portugheză în perioada dinainte de 1989. Ca poliglot, mărturisesc că rar am întâlnit o carte de acest fel atât de bine alcătuită şi de utilă. După vreo trei decenii, când s-a reeditat într-o versiune augmentată, am reuşit să-i organizez o lansare la ICR Lisabona. Întrucât tot pe atunci (2009) apăruse la noi un roman al cunoscutei scriitoare portugheze Lídia Jorge – bineînţeles, tot în traducerea Micaelei Ghiţescu – serata le avu ca protagoniste pe ambele literate. O altă colaborare între ICR Lisabona şi doamna Ghiţescu fusese ocazionată de lansarea traducerii în portugheză a lucrării lui Gheorghe Ceauşescu, Naşterea şi configuraţia Europei/ Nascimento e Formaçao da Europa. Amintesc momentul, întrucât – atras de tematica volumului – la acea prezentare participase însuşi Eduardo Lourenço, considerat a fi cel mai important filosof portughez contemporan, iar între spectatori se afla şi poeta Manuela Nogueira, nepoată de soră a lui Fernando Pessoa. În acele timpuri de pionierat ale ICR-ului, pentru reuşita unor asemenea acţiuni a contat enorm deplina implicare profesională a adjunctei mele, dr. Anca Doina Milu-Vaidesegan. Regret că obligaţiile actuale nu i-au permis să vină la Cluj, spre a se bucura de materializarea bunelor intenţii ale amicei noastre comune.

Din păcate, începând de anul trecut starea sănătăţii nu i-a mai permis dinamicei doamne Ghiţescu să plece din Bucureşti. Ca atare, mutarea la Cluj a bibliotecii sale a implicat multiple dificultăţi, pe care am reuşit să l e învingem printr-o amiabilă conlucrare. Se cuvine elogiat efortul depus în acest sens de nepreţuitele mele colaboratoare, Diana Dranca, directoare executivă a CdB şi BSLA, şi Cristina Petrescu, competenta şi îndrăgita profesoară de limbă portugheză braziliană, pe care o predă în cadrul ambelor instituţii. În mod expeditiv, dânsele au reuşit să depoziteze cele aproximativ 400 de volume ale donaţiei în spaţiul cam precar, însă ultracentral, de care dispunem. Cu aceeaşi operativitate, volumele au fost sortate în funcţie de conţinut, iar pe respectivul mobilier figurează inscripţia Fondul de carte „Micaela Ghiţescu”.

Îmi face plăcere să rememorez circumstanţele în care realizasem o operaţiune similară împreună cu Marian Papahagi, într-o zi însorită a anului 1973. Bunul meu amic mă solicitase să-l ajut să transporte o donaţie de carte luso-braziliană primită din partea Institutului Camões. Un mic tezaur, într-o perioadă când relaţiile diplomatice dintre România şi Portugalia continuau să fie întrerupte, iar textele în portugheză erau cvasiintruvabile. Deşi donaţia o primise în nume personal, ca ex-bursier al amintitului Institut, Marian decisese să o atribuie, întru fortificare, anemicei secţiuni de limbi iberice de la Biblioteca Facultăţii de Litere. Din fericire, aveam carnet de conducere deja din 1969, iar părintele meu n-a ezitat să ne împrumute propriul automobil. Astfel am rezolvat chestiunea, umplând cu cărţi încăpătorul portbagaj şi efectuând succesiv treipatru transporturi de la gară la numita Bibliotecă de pe strada Horea.

Sunt bucuros să constat că ambele iniţiative, ce au îmbogăţit fondul de carte luso-braziliană existent la Cluj, atestă, ca într-o acoladă peste timp, o admirabilă vocaţie cărturărească. Atât a celor doi donatori, cât şi a urbei care beneficiază de mărinimia lor.

Spre a celebra contribuţia doamnei Ghiţescu la propăşirea instituţiilor noastre, Casa do Brasil şi Biblioteca de Studii Latino-Americane au organizat serata intitulată Inaugurarea Fondului de Carte „Micaela Ghiţescu” în contextul diplomaţiei culturale româno-luso-braziliene. Întrunirea a avut loc în istorica Sală Reduta a Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Directorul acestuia, dr. Tudor Sălăgean, e binecunoscut pentru susţinerea pe care o acordă evenimentelor culturale de elită. Despre personalitatea Micaelei Ghiţescu şi despre propria lor experienţă în domeniul diplomaţiei culturale româno-luso-braziliene, au rostit încântătoare „eseuri verbale” prof. univ. emerit Mihai Zamfir (ex-ambasador al României în Portugalia şi Brazilia) şi diplomatul Valeriu Turea (ex-ambasador al Rep. Moldova în Portugalia), brianţi intelectuali, diplomaţi şi cozeuri. Inspirata alocuţiune introductivă i-a aparţinut academicianului Ioan-Aurel Pop, rectorul UBB. (În paranteză fie zis, am admirat demonstraţia de anduranţă a invitaţilor noştri de onoare, domnii Zamfir şi Turea, acompaniaţi de soţiile lor, care au rezistat con brio voiajului de peste 10 ore de la Bucureşti la Cluj).

autoarea morală a întregii serate îmi trimisese, în prealabil, un sobru mesaj, cu rugămintea de a fi citit în public. Iată elocventul text, aşa cum fu el rostit de către Cristina Petrescu, pe fundalul unei fotografii a Micaelei Ghiţescu, surprinse la una dintre antemenţionatele lansări de carte lisaboneze:

„Dragi prieteni, Vă mărturisesc că nu mă aşteptam, nu-mi doream şi nici nu-mi stă în fire să se facă atâta vâlvă pentru un gest normal din partea cuiva care nu poate lăsa în urma sa decât... tot numai cărţi! Am admirat tot ce a făcut şi continuă să facă neobositul Virgil Mihaiu de când s-a întors acasă, şi m-am convins tot mai mult că locul acestor cărţi – smulse din sufletul meu – aici este. Atâta tot.

Regret că nu vă pot saluta şi îmbrăţişa personal pe toţi, ca să vă mulţumesc pentru prezenţă. Doresc să o fac în mod special Domnului Tudor Sălăgean, gazda întâlnirii de astăzi în acest frumos Muzeu; Domnului Academician Ioan-Aurel Pop, căruia îi exprim cu acest prilej şi admiraţia mea; Domnului Profesor – pe care îl pot numi şi amic – Mihai Zamfir, care ştiu că a făcut un mare efort venind aici, şi Ex. S. Domnului Ambasador Valeriu Turea, de care rămân legată prin draga noastră Lisabonă, regretând că nu am fost în stare să dau curs invitaţiei Domniei- Sale de a merge la Chişinău.” Semnat: Micaela Ghiţescu.

Serata a continuat cu vernisarea interesantei expoziţii de fotografii semnate de dl Valeriu Turea. Diplomat de certă vocaţie, cu care colaborasem exemplar pe perioada cât misiunile noastre în Portugalia coinciseseră în mod fericit, dânsul şi-a sintetizat demersul vizual printr-un titlu plin de tâlc: Portugalia – ţara dorului răsare. Aluzie la saudade, echivalentul lusitan al vocabulei noastre dor. Ambele cuvinte sunt considerate – în tradiţia portugheză şi, respectiv, română – a fi intraductibile. Şi totuşi, ele acoperă conţinuturi sufleteşti cvasiidentice, atestând profunde similitudini între „latinii Orientului” (cum îşi numise Mircea Eliade compatrioţii) şi ramura vestică, luso-braziliană, a latinităţii. Cu generozitate specific basarabeană, dl Turea ne-a comunicat că îşi donează lucrările Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Urmează ca ele să fie valorificate, de comun acord cu CdB & BSLA, şi în alte medii artistice ale României, consonante cu această sensibilă şi multicoloră reflexie fotografică asupra Portugaliei.

nu pot trece cu vederea că prezenţa diplomatului de la Chişinău într-un spaţiu cu o asemenea încărcătură istorică – Palatul Reduta din Cluj, datând din secolul XVI, unde în 1894 s-a desfăşurat procesul Memorandiştilor – a coincis cu împlinirea unui secol de la Unirea Basarabiei cu România. Ambele acele evenimente anticipaseră îndelung-visata Unire consfinţită la 1 Decembrie 1918.

Pentru a accentua coloratura braziliană presupusă de inaugurarea fondului de carte dăruit de doamna Ghiţescu, am apelat la un dens video-clip de prezentare a Braziliei, pe fondul sonor al cunoscutei Aquarela do Brasil, compusă de Ary Baroso în 1939, precum şi la un fragment video din concertul dedicat de Orchestra simfonică a Filarmonicii São Paulo muzicii lui Antônio Carlos Jobim. La finele seratei, grupul DinBRASIL, alcătuit din studenţi ai Universităţii Federale Cariri (aflaţi într-un stagiu de un an la Academia de Muzică G. Dima din Cluj), împreună cu înzestrata vocalistă Cristina Petrescu, au interpretat un aplaudat recital de piese din tezaurul muzical brazilian.