Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Incomparabilul Johnny de Nicolae Manolescu


Johnny este unul singur. Este unic şi incomparabil. La împlinirea vîrstei de 70 de ani, România literară îi consacră lui Johnny Răducanu, maestrul jazzului românesc, două pagini la care colaborează cîteva personalităţi culturale, muzicieni, artişti. în ce mă priveşte, nu mă voi pronunţa asupra muzicianului, deopotrivă compozitor şi interpret. Cel mai afon dintre prietenii lui fiind eu, aş prefera să nu-mi dau cu părerea în lucruri la care nu mă pricep. Ce valoare ar avea mărturisirea mea că iubesc muzica lui Johnny de cînd mă ştiu şi nu-i găsesc termen de comparaţie? Aşa că voi vorbi despre om şi despre prietenul meu.
Johnny se numără printre puţinii oameni care preţuiesc cu adevărat prietenia. Am avut ocazia să mă conving, nu o dată, de devotamentul lui faţă de aceia pe care îi consideră apropiaţi. Nu mulţi ştiu că Johnny a fost membru al PAC. Recunosc că mi-a venit greu să-i propun unui atît de mare artist să se "înregimenteze", cum se spune cu o expresie nu chiar lipsită de sens, într-o formaţiune politică. Mi-am călcat pe inimă şi m-am dus la el. Naturaleţea cu care Johnny a acceptat m-a lăsat cu gura căscată. Unei ziariste care, la conferinţa de presă la care l-am prezentat drept cel mai recent membru PAC, l-a întrebat de ce a ales acest partid, Johnny i-a răspuns concis: "Fiindcă nu-mi plac proştii". Artistul care a colindat lumea, solicitat de mari firme de impresariat, a acceptat să mă însoţească în campania electorală. N-a făcut nici un moft, n-a crîcnit că era frig în sala de concert ori prin pieţele şi străzile pe care le-am colindat, nu mi-a reproşat niciodată nimic. A fugit de la Iaşi la Galaţi cu un tren de noapte după zece ore de alergătură în capitala Moldovei. L-am rugat să-mi "scrie" tema muzicală a campaniei. A compus una dintre cele mai frumoase melodii pe care le-am auzit. în 1999, cînd am împlinit şi eu o vîrstă "rotundă", a venit cu mine la Tescani, lîngă Bacău, în plină iarnă, şi a dat un concert. Ce să mai zic? Pe Johnny, prietenii lui nu trebuie să-l roage nimic. îi copleşeşte de fiecare dată.
Am făcut cu el şi o emisiune televizată. A fost fabulos. Adevărat personaj, Johnny şi-a luat cu el contrabasul (basul, cum îi spune el cu o umbră de tandreţe), la care nu mai cîntase de ani, dacă nu de decenii. A cîntat în emisiune, concentrat, atent. Revăzînd înregistrarea pe casetă (emisiunea a fost în direct), am remarcat că operatorii nu-şi dezlipiseră camera de pe mîinile lui. Nişte păsări survolînd coardele, coborînd pe una sau pe alta, ciupindu-le, mîngîindu-le. Mîinile lui Johnny: toată muzica lui e în ele. Mi-a cîntat odată la pianul din garsoniera lui din Banu Manta cîteva fragmente compuse de Bach pentru Ana-Maria, care nu era pianistă şi folosea un singur deget. Să fi auzit ce efecte scotea Johnny cu un singur deget dintr-o pianină cu arcurile şi ciocănelele învelite în fulare de lînă ca să nu fie deranjaţi vecinii! Şi ce mi-a povestit, din copilăria lui, din concerte (în Place de Tertre din Paris, unde-l ştie toată lumea ca pe un cal breaz, şi unde, vara trecută, m-am gîndit la el, călcîndu-i pe urme), din întîmplări cotidiene!
Johnny e un povestitor înnăscut. Nu-l egalează nimeni cînd relatează episodul cu pianul luat de la Uniunea Compozitorilor şi cu ţiganii din Amzei care, după ce i l-au cărat acasă, urcîndu-l şi la etaj, nu numai că nu i-au cerut bani, dar rugîndu-l să le cînte, au adus mîncare şi băutură şi l-au tratat regeşte.
Acesta e Johnny, incomparabilul, marele artist şi marele prieten. Să-i dea Dumnezeu sănătate. La mulţi ani!