Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Tropice Surâzătoare:
Îndrăgostitul de România (final) de Mihai Zamfir


Monografia lui Âtico Vilas-Boas da Mota Brasil - Romenia, pontes culturais e o întreprindere de proporţii neobişnuite, uimind cititorul prin amploarea planului ei. Îl va uimi însă şi mai mult dacă începe să citească masivul op polifonic, deconcertant prin maniera de expunere adoptată.

Senzaţia primă este aceea că te afunzi într-o pădure tropicală, fără drumuri, fără poteci! Intri într-o lume stranie, compusă din mii de date, de nume, de titluri, de împrejurări istorice, venind toate unele după altele, fără să-ţi lase timp să respiri. Nici o consideraţie filozofică, nici o opinie politică, nici o preferinţă afişată: autorul s-a decis să adopte maniera cronicarului medieval, aceea de a reproduce realitatea fără nici o omisiune şi de a-l lăsa pe cititor să tragă concluziile. O astfel de discreţie programată asupra faptelor relatate stîrneşte la început nedumerire, poate chiar iritare, dar ea provoacă pînă la urmă admiraţie, cel puţin unora dintre cititori. Într-o lume unde imensa majoritate a istoricilor şi literaţilor se ilustrează prin obsesia de a-l convinge pe cititor că ei au dreptate, retragerea lui Âtico în spatele faptelor, lăsîndu-le pe ele să vorbească, are de ce să mire.

Vom întîlni în paginile cărţii mari scriitori şi jurnalişti mărunţi, oameni politici de marcă şi funcţionari mediocri, preşedinţi aleşi şi dictatori, naivi bine intenţionaţi şi indivizi cinici: toţi au dreptul la cîte o consemnare, dacă au ilustrat, fie şi tangenţial, relaţiile româno-braziliene.

Cartea aduce noutăţi documentale copleşitoare ca număr şi interes. Să notăm că, încă de foarte tînăr, autorul a frecventat Casa Românească, asociaţie a emigranţilor români din Brazilia. A cunoscut acolo figuri de rezonanţă istorică, precum pe poetul Ştefan Baciu şi pe soţia sa, despre care aflăm amănunte tulburătoare; interesul pentru cultura noastră i-a fost trezit tînărului student brazilian de românii fugiţi din ţară de frica regimului comunist.

De o excepţională elocvenţă sunt însă mărturiile scrise ale brazilienilor care au trecut prin România, pe parcursul întregului secol XX. Aceste notaţii de călătorie au meritul de a fi directe şi sincere, deoarece călătorii observau o lume nu doar distantă, ci şi, pentru ei, exotică. La majoritatea lor, neîncrederea iniţială s-a evaporat rapid şi fericit: călătorind în ţara de la antipozi, rămîneau uimiţi cînd începeau să înţeleagă limba vorbită în jur.

Dacă cineva are răbdare să noteze şi vizitele în sens invers, vizitele românilor în Brazilia, după război, rezultatul va fi edificator: aflăm, indirect, cine avea voie să călătorească în străinătate pe parcursul lungilor decenii dintre 1950 şi 1990. Cu neînsemnate excepţii, grosul românilor care voiajau era format din oameni de ştiinţă proeminenţi, veniţi pe cale oficială, şi care aveau dreptul la trei-patru zile de Brazilia. Beneficiarii sejururilor întinse pe săptămîni sau luni erau securiştii şi activiştii de partid importanţi, care veneau la Tropice travestiţi în scriitori, jurnalişti sau chiar „turişti"; înregistrarea de către profesorul Ático a numelor lor, înregistrare metodică, atentă şi calmă, nu lasă cititorului român nici o urmă de îndoială. De unde să-şi închipuie istoricul brazilian că pînă şi o simplă listă de nume poate căpăta coloratură intens politică!

Brasil-Romenia, pontes culturais aduce în scenă mii de personaje, fiecare cu destinul lui, de obicei trist. Numele proprii dintre coperţile volumului îl egalează pe cel al abonaţilor din cartea de telefon a unui oraş de mărime medie, Încrucişarea haotică a traiectoriilor neprevăzute, puse în joc de o istorie absurdă şi tragică, transformă multe persoane prezente aici în virtuali eroi de roman, fructe mai degrabă ale ficţiunii decît ale istoriei verificabile. La limită, cartea lui Ático Vilas-Boas da Mota poate fi citită şi ca un roman postmodern de mari dimensiuni, fără cap şi fără coadă, încercînd (şi reuşind) să surprindă pulsaţia vieţii pe un parcurs de aproape două secole.

Este şi aceasta o manieră de a face istorie: solicitîndu-i cititorului la maximum imaginaţia.