Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Infernul ca parc de distracţii de Mircea Mihăieş


La mijlocul mandatului, P.S.D. oferă imaginea unui partid lovit de streche. Oricâte alte comparaţii aş căuta, singura nimerită e aceea cu ultimii ani ai lui Ceauşescu. La fel ca prin '86 - '89, când puterea se concentrase în mâinile celebrei familii, o gaşcă de politruci supun astăzi ţara la un necontenit viol economic, politic şi moral. Aberaţiile ieşite zilnic din mintea şefilor pesedişti îmbină răceala scenariului represiv, gândit în laboratoarele puterii, cu iniţiativa detracată, din teren, a personajelor de prim-plan. într-o bielă manivelă infernală, ceea ce scapă partidului e sancţionat de guvern, ce nu poate rade guvernul lichidează parlamentul.

Răsfoiţi "Monitorul Oficial" din ultimii doi ani şi veţi fi şocaţi de nebunia de legi şi hotărâri ieşite din minţile unor revenanţi comunişti ce toacă fără nici o remuşcare milioane şi miliarde din bugetul cetăţeanului (şi nu ai statului, ficţiunea represivă îndărătul căreia se ascund profitorii dintotdeauna; nu de alta, dar nu statul transpiră să facă bani, statul doar stă şi taie hălci din agoniseala nefericitului cu botniţa pusă). Veţi spune că nimeni nu ţine cont de ce se legiferează în parlament şi decide la guvern, că există întotdeauna portiţe de scăpare. Aşa este. Numai că portiţele de ieşire sunt totodată portiţele de intrare în nebunii încă mai mari, în situaţii ce fac din infernul lui Dante un biet parc de distracţii.

în clipa de faţă, ce mă uimeşte mai mult nu e obsesia P.S.D.-ului de a acapara şi controla totul. Oameni proveniţi direct din sistemul comunist nu ştiu, nu pot şi nu vor altceva decât ce i-au învăţat Dincă, Postelnicu, Manea Mănescu şi Leanţa. Ei vor să aibă totul în mână, pentru că sunt incapabili de dialog, adaptări la situaţii şi la înnoire. Ei sunt inflexibili pentru că sunt lacomi. Ce nu văd, în goana oarbă spre dictatură, e primejdia la care se supun ei înşişi: după pierderea alegerilor, tocmai legile şi măsurile vârâte pe gâtul românului se vor întoarce împotriva lor. Pentru că viitoarea putere nu va mai avea naivitatea cederiştilor din 1996-2000 de a nu profita de pârtiile autoritariste deschise cu atâta zel de către năstăsioţi.

Privită la rece, România ultimilor douăzeci de ani e de-o înspăimântătoare coerenţă. De n-ar fi decât clasa conducătoare: până la căderea lui Ceauşescu, era imposibil să accezi la vreo funcţie în stat fără să torni la Securitate. Aveai, cum se zice, nevoie de pila securistului. Astăzi, prin rotaţia atent controlată a forţei politice, foştii turnători îi protejează pe securişti. Tandemul infernal securist-turnător a funcţionat perfect pe vremea comunismului şi el continuă să fie fără fisură în vremurile noastre.

De câteva zile, prima pagină a ziarelor a fost acaparată de întrebarea Cine-l protejează pe Priboi? Nu vom obţine nici un răspuns dacă nu coborâm puţin în anii optzeci. Vom afla, în urma unei operaţii simple, cu cine colabora Priboi pe vremea când era mare mahăr în Securitate. Dresăm o listă şi ne uităm care dintre subordonaţii săi (angajaţi în sistem sau doar turnători) au/ are astăzi capacitatea de a decide în sfera politicului. Sigur că s-ar putea să ne îngrozim de eventualele descoperiri, dar operaţiunea merită a fi făcută. Dacă nu pentru sănătatea morală a societăţii româneşti, măcar pentru a satisface curiozitatea unui public avid de senzaţional.

S-a scris, de pildă, că Ristea Priboi (securistul care "avea în grijă" Europa Liberă) ar fi unul dintre marii bogătaşi ai ţării. Ne putem mira, atunci, de ce n-a apărut şi el pe lista multimilionarilor români? (O listă, à propos, de-un comic absolut: cum să aşezi oameni care şi-au făcut cea mai mare parte a averii în afara României, precum Josif Constantin Drăgan şi Ion Tiriac, alături de personaje care-au "operat" după 1990 în interiorul ţării? N-o fi asta o subtilă operaţiune cosmetică, o formă de a-i împinge mai spre umbră pe cei "ca noi, iviţi dintre noi"? Pentru că altfel reacţionezi când pe locurile de pe podium se află oameni peste care a trecut şi fiscul occidental, şi altfel când vorbeşti despre cei inspectaţi doar de colegi de serviciu, chefuri sau, mai nou, de golf.)

Cum învârtitul în jurul cozii e nu doar o specialitate naţională, ci şi singura posibilitate rămasă de-a analiza lucrurile, ajungem inevitabil la dosarele Securităţii. Adevărul este că top-ul revistei "Capital", cuprinzând miliardarii naţiei, ar fi fost cu adevărat convingător dac-ar fi fost publicat în paralel cu dosarele de securitate ale acestora. O operaţie cu atât mai neceară cu cât se disting două categorii de îmbogăţiţi: unii despre care se ştie cu precizie că şi-au folosit exclusiv talentul, şi alţii care nu sunt decât partea vizibilă a unui aisberg monstruos. (Nu exclud, fireşte, posibilul grup rezultat din combinarea ambelor direcţii).

Dar în Romînia miliardarilor de carton dosarele Securităţii au devenit echivalentul tezaurului Băncii Naţionale. E mai uşor să obţii lingouri de la subordonaţii lui Mugur Isărescu decât o filă de dosar "fierbinte" de la S.R.I. Şi nu pentru că bancarii ar fi mai puţin profesionişti decât oamenii lui Timofte. Ci pentru că valuta forte reprezentată de "secretele de stat" e infinit mai preţioasă pentru clica de la putere decât siguranţa financiară a ţării. Banii vin şi pleacă, dar securiştii rămân pe loc. Astfel s-a ajuns ca Priboi să fie considerat pensionar de lux al S.R.I.-ului, iar dosarul său de mardeiaş să intre în categoria celor legate de "siguranţa naţională".

De data aceasta, chiar îi cred pe domnii de la S.R.I. Sunt sigur că printre filele îngălbenite de vreme ale priboiului se găsesc destule secrete capabile să arunce în aer România. Evident, e vorba de România pesedistă, raiul securiştilor bătăuşi, criminali şi hoţi. E bună la ceva şi jumătatea asta de mărturisire: ea confirmă cu eclatanţă că de numele Priboi se leagă momente misterioase din istoria ţării. Dar nu e vorba de politica externă a României, cum se sugerează, ci de paşnica, democratica politică a bulanului şi a pistolului pus la tâmplă.

Revelaţiile privind participarea lui Priboi la reprimarea revoltei din noiembrie 1987 de la Braşov arată cu limpezime ce înţelege S.R.I.-ul prin "siguranţă naţională": exact ceea ce înţelesese şi Ceauşescu. Numai într-un regim de perfectă continuitate represivă, precum P.C.R. - P.S.D., e posibil ca un individ al cărui portret monstruos iscă fiori să devină consilier al primului ministru ("Eram după câteva zile de bătăi", mărturiseşte dl. Werner Sommerrauer, participant la revolta braşoveană. "A intrat în încăpere şi mi-a spus că sunt un trădător fascist, care nu merită să mănânce pâinea socialismului. M-a bătut cu o bucată de lemn până am căzut jos. Nu i-am uitat faţa. L-am văzut după revoluţie într-un ziar şi apoi pe lista deputaţilor. Este Ristea Priboi"). Sunt extrem de curios ce l-o fi consiliat Priboi pe dl. Adrian Năstase în perioada în care-i picura idei în urechi.

Numai într-o ţară ca a noastră se pune problema dacă Ristea Priboi trebuie să plătească ori nu pentru trecutul său pătat. Numai în pustiul moral vegheat de fantoma lui Ceauşescu un astfel de individ devine parte a intimităţii prim-ministeriale. O fi, ea, vina, individuală, dar asumarea crimei comise devine parte din moştenirea urmaşilor. Sau, în cazul nostru, a "consiliaţilor".