Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

întoarcerea la cărţi:
Infinita continuare de Mihai Zamfir

Livius Ciocârlie, Urmare şi sfârşit, Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2016, 280 pag.

Dacă autorul promite că Urmare şi sfîrşit va fi ultima lui carte pentru că vîrsta l-a ajuns şi se vede nevoit să iasă din joc, e interesant să vedem ce formă ia „ultima carte” a unui prozator care a şovăit în permanenţă între exegeza literară, memorialistică şi ficţiune, reuşind să compună din cele trei ingrediente un text deseori strălucit. Această „ultimă carte” nu iese din schema cu care Livius Ciocârlie ne-a obişnuit; opiniile sale despre viaţă, divinitate, moarte şi sensul existenţei au rămas aceleaşi; doar că rostite ceva mai răspicat. Aduce însă aici şi ceva nou?

Da, aduce. Scriitorul Ciocârlie a adoptat o variantă de proză proprie, care ajunge, în Urmare şi sfîrşit, la o formulă distinctă. Perspectiva sa asupra existenţei, sedimentată în ultimii trei-patru ani (interval în care, presupun, a fost redactat textul de faţă), s-a îngustat drastic. Lumea autorului o reprezintă acum casa de la numărul 26 de pe strada Spătarului din Bucureşti şi universul ei miniatural: camerele de sus şi de jos, patul şi fotoliul, scara interioară, biblioteca, maşina de scris, telefonul, radioul branşat pe România muzical. Aparent puţin, în realitate un univers populat de prozator şi de T., soţia lui, episodic de Alexandra şi Corina, o lume simbol al întregii lumi. Cercul din jurul casei aflate pe Spătarului 26 nu-i nici el foarte larg – strada Latină , Piaţa Gemeni, Piaţa Universităţii şi Bulevardul Brătianu, ca limită extremă. Urmare şi sfîrşit devine roman minimalist, cu decor mai mult sugerat decît descris, dar cu o atmosferă pregnantă, construită în jurul a cîteva obiecte şi a foarte puţine personaje.

Tot aşa cum Livius Ciocârlie reuşise cîndva să compună un roman din acte oficiale, scrisori, însemnări neutre etc. (Un Burgtheater provincial), ne oferă acum surpriza unui mini-roman ce ia naştere sub ochii noştri. Vocaţia de prozator nu îl abandonează nici atunci cînd îşi scrie „testamentul literar” – adică romanul cu un singur personaj principal, naratorul solitar, aflat în continuă meditaţie.

Afară de T., permanent, de Alexandra şi Corina, episodic, celelalte personaje au statut special: ele iau forma vocilor de la telefon, a rarelor scrisori, dar mai ales a cărţilor, pe care eroul le răsfoieşte febril pentru a face să treacă zilele şi pentru a-şi trata insomniile. Privirea eroului din roman se opreşte asupra fragmentelor ce au vreo legătură cu bătrîneţea, cu religia şi cu moartea, cu modul reflectării lor în scris. Ne întîmpină o antologie personală Livius Ciocârlie pe aceste grave teme. Din fericire autorul antologiei sui generis nu face caz de descoperirile lui, nu pune în ramă nici un citat: acestea ţîşnesc spontan, izvorîte din cărţi alese parcă la întîmplare din rafturile unei biblioteci.

Un nou Des Esseintes dintr-un apartament bucureştean mai degrabă elegant (vilă construită pe două nivele, mai multe camere, scară interioară, bibliotecă bogată), Livius Ciocârlie reface situaţia personajului din A rebours, în regim mai degrabă tragic decît estet. Înfrîngerea a fost atunci partea lui Des Esseintes – simbol al decadenţei europene din ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Aparent, tot o atmosferă de înfrîngere domină şi cartea de faţă, dar o înfrîngere conştient asumată, un final elegant al iluziilor. Care, în cazul lui Ciocârlie, nu fuseseră niciodată prea mari.

Să-l credem pe autor cînd declară că aceasta va fi ultima lui carte? Preferăm ca el să se răzgîndească. Dar chiar dacă ar fi ultima, varianta subtilă de roman livresc schiţată aici ar încheia – printr-o frapantă inovaţie textuală – un traseu oricum strălucit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara