Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Artişti în expoziţie:
Insecuritatea binefăcătoare a reflexivităţii de Petre Tănăsoaica

N-am găsit vreun indiciu, în sensul mărturisirii directe, că Andrei Pleşu şi-ar fi scris excelenta sa carte despre peisaj, Pitoresc şi melancolie*, unică, în felul său, în literatura de specialitate şi în literatură pur şi simplu, ca suport teoretic la experimentele artiştilor reuniţi în grupul Prolog şi, mai înainte, în tabăra de la Poiana Mărului. Şi nici nu este cazul să o considerăm aşa, decât numai dacă facem un exerciţiu de imaginaţie şi am parcurge o serie de clarificări existente în textul cărţii, referitoare la epoci şi teme despre natură şi peisaj având în minte lucrări de-ale artiştilor Horia Bernea sau Horea Paştina, bunăoară, cu care acesta s-a aflat în convivialitate… Pe la începutul acestei veri am ajuns la Palatul Mogoşoaia cu intenţia precisă de a vedea expoziţia dedicată lui Horia Bernea, cu lucrări din colecţia prietenului său Sorin Costina, dar şi cu lucrări aflate în colecţia Muzeului Naţional de Artă Contemporană şi am amânat, deşi subiectul şi-a găsit nenumărate căi de intrare în text, să mă aşez ca să scriu despre ea! Mai întâi, am făcut o fixaţie pe ideea construirii acestei expoziţii într-un palat a cărui grădină rimează, întrucâtva, cu fragmentarele luări în primire, în rama tabloului, a unor grădini aievea celor de afară, de către Horia Bernea. Între timp, am derulat imagini dintr-o altă expoziţie: un fel de contrapunct la aceasta, a lui Horea Paştina, de anul trecut, de la Sala Dalles. Manierele sunt total diferite, deşi un fir nevăzut, o anumită metafizică, îi leagă pe cei doi autori, iar duhul lor se materializează deseori … în textele lui Andrei Pleşu din Pitoresc şi melancolie! Aşa s-a născut, în mintea mea, ideea că la cei trei autori a funcţionat, fiind contemporani prin operă şi biografie, aceeaşi reacţie în faţa tăvălugului ideologic din deceniul opt, de exemplu, ca un fel de refuz la desemantizarea propusă de apologeţi realismului socialist. Sigur că n-a curs sânge din penelul acestor artişti, cum scria cândva unul dintre cei mai aprigi contestatari a lui Horia Bernea. Dar, până la urmă, reînvăţarea privirii cu citirea în grila simbolică, bineînţeles, a semanticii pe care o lasă natura, poate fi mai puţin decât o contestare a acelei realităţi? Regăsesc cu obstinaţie în memorie, un text, un paragraf din Pierderea măsurii a lui Hans Sedlmayr, pe care nu-l găsesc, totuşi, citat în cartea lui Andrei Pleşu, despre grădina britanică, în care privirea omului modern aşază, cu nostalgie, ceea ce deja a distrus, piese aduse din ruinele antichităţii, reconstituiri fragmentare, pe schiţe ce ar putea să sugereze acea antichitate care, paradoxal, în franţuzeşte sună atât de bine. În mare parte, acest tip de reconstrucţie nu se face, cum scrie Hans Sedlmayr, cu alt scop decât de a ţine legătura cu un timp care a generat istorie, punând firea umană în concurenţă cu efectele pe care natura le produce asupra sa. Andrei Pleşu spune undeva că aşa ceva nu este posibil: „Dacă am fi înţeles vreodată cu adevărat natura, n-am fi avut nevoie să inventăm grădinile. Ele sunt în acelaşi timp prea sărace şi prea bogate pentru a mijloci intuiţia naturii «naturale». Prea sărace, căci, chiar şi în variantele lor englezeşti, ele aduc în peisaj seceta clarităţii şi a premeditării. E prea multă «intenţie» în orice grădină şi, mai ales, o intenţie prea omenească. Prea bogate, de asemenea, căci ele vor să oblige natura la «concentrare», la o expresivitate, asemănătoare cu aceea a măştii faţă de un chip real. Orice grădină, chiar şi cea mai firească, e o afectare şi, de fapt, o grimasă, Absolutul naturii e constrâns să devină rezonabil, iar ordinea ei – o poantă galantă”. Desigur nu prin această grilă am putea judeca grădinile lui Horia Bernea şi nici pe acelea ale lui Horea Paştina. Ei merg, dimpotrivă, pe contrasens, folosind natura artificioasă în direcţia acreditării unei realităţi pe care modernitatea grozavă a sfărâmato. Sunt cel puţin două căi, la Horia Bernea, de a se deschide spre natură, aşa cum se întâmplă când, tematic, se fixează pe recuperarea simbolică a unor vestigii, asupra cărora natura a acţionat agresiv sau atunci când ea este dezlănţuită, în sălbăticiile în care clorofila este personajul principal ce pulsează în câmpul tabloului. La celălalt confrate al său, grădina este într-adevăr o scenografie, sunt falduri ale unor galerii de viţă de vie, care abia se ridică, precum o cortină, lăsând să intre, în scenă, obiectele abandonate, în spaţiul de joc, precum o canapea săracă, de exemplu, ca un efect al violării spaţiului aristocrat de gregare, dar invizibile personaje. Desigur că luăm, ca titlu de inventar, toate direcţiile tematice, pentru că o coloană într-o grădină e doar izbânda nostalgiei de care aminteam mai devreme, o fugă din realitatea cotidiană. Mijloacele de expresie evocă Modernitatea, o anume naivitate, jucată, e chiar o deschidere spre mijloacele de expresie modernă. Nu poţi aşeza nimic, de aici, pe suport ideologic, e o epură constantă a oricărei tentaţii de a lua în primire comanda realităţii. Citeam, nu de mult, epistolele dintre Roman Cotoşman, Paul Neagu şi Horia Bernea, într-o ediţie îngrijită de Livius Ciocârlie, cum i se reproşa lui Horia Bernea că a părăsit arta conceptuală, abstractă, din timpul tinereţii lor, reproş pe care abia acum îl înţeleg şi căruia nu-i găsesc justificare, decât dacă acesta şi-ar fi schimbat sensul protestului său asumat, de a fugi de realitatea cotidiană, ori, pur şi simplu, prin acceptarea exilului. Aţi citit, cu siguranţă, în urmă cu două săptămâni, cele două pagini, de o rară tandreţe, scrise de Dan Hăulică despre Horea Paştina, cu toate trimiterile pe care le face la ilustre întâmplări din istoria artei plastice, deşi, cred – e doar o supoziţie, evident – că tot o fugă, din planul cotidian, execută ca într-un concert baroc, de data asta, şi Horea Paştina. Jean Baudrillard, printre trăsăturile prin care se defineşte postmodernismul, o găseşte şi pe aceea a desemantizării discursului cotidian, stabilind că între semn şi receptor s-a aşezat un ecran prin care nu trec decât semnele imitaţiei. Cei trei congeneri, Andrei Pleşu, Horia Bernea şi Horea Paştina, parcă vor să demonstreze contrariul, există un fond al generaţiei, atitudinal, care mă face să risc, în acest punct, o concluzie, şi anume că Andrei Pleşu produce pentru generaţia sa, prin Pitoresc şi melancolie, nu atât o argumentaţie ideologică, cât mai ales una estetică. Cităm: „De la un anumit moment înainte, orice problemă a spiritului trebuie respectată – pentru a rămâne modelatoare – în problematicul ei. N-am avut, de aceea, intenţia să reducem problema naturii la conture geometric decupabile, N-am vrut să dăm răspunsuri, ci, tocmai, să suspendă m pripa răspunsurilor, aşezând asupra peisajului văzut şi a celui pictat insecuritatea binefăcă- toare a reflexivităţii”.

______ * Andrei Pleşu, Pitoresc şi melancolie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 184 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara