Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Însemnări:
Însemnări de Livius Ciocarlie


De când am scris o carte despre bătrâneţe, deşi numai studiu nu se poate numi, trec drept specialist al problemei. Ceea ce - devenit, din „teoretician", practicant al senectuţii -n-aş mai avea cum să fiu.

Fapt este: mi se cer conferinţe, contribuţii. Mai nou, mă vor şi la o dezbatere. Iar n-am ştiut să refuz. Sunt în aşteptarea evenimentului. Ce va fi vom vedea. Deocamdată, azi-dimineaţă m-am trezit la 3,38. Să mai adorm n-a fost chip. Cum se întâmplă, au început să defileze prin cap diverse nimicuri, printre care şi ipoteze despre felul cum aş putea să mă descurc. Asta, oarecum panicat de întâmplări similare recente, când a cam fost prăpăd. La Braşov, o sesiune de comunicări despre mine (ei, da!) şi despre de curând dispărutul Petre Stoica s-a încheiat, „apoteotic", cu întrebări adresate celui acolo de faţă. Mie, cum ar veni. A fost, în decursul celor două zile, singura abatere de la durata fixată, cu intransigenţă, de Andrei Bodiu. Două ore ar fi trebuit să dureze. După o oră şi jumătate, am capotat (lasă că nici până acolo.). Am început să răspund că nu ştiu să răspund, până când T, prezentă şi vigilentă, sesizând impasul, i-a făcut semn lui Andrei care - de voie, de nevoie - a cedat. Iar ieri, telefon de la România Cultural. Că au o evocare Lucian Raicu, că dacă sunt de acord să „intervin" şi eu, că - fiindcă da!, cum să nu! - vor reveni după masă cu un telefon. Ce a ieşit, nu mai spun! Ba, ironie peste pupăză!, pe la nouă seara m-am pomenit chemat de o doamnă entuziast binevoitoare: „Ascultaţi-vă, că vorbiţi pe România Cultural!" M-am ferit la timp.

Cum zic, azi-dimineaţă au defilat ipoteze. „Frânturi" de gând. Şi acum îmi spun să notez ce-mi mai amintesc. Nu pot să vorbesc despre bătrâneţe. Pot numai despre bătrâneţea mea. Cu asta, am şi intrat în miezul problemei. Aşa cum nu există boală, ci numai bolnavi, nici bătrâneţe nu există. Numai bătrâni. În planul realităţii imediate, vreau să spun.
Totuşi, medicii - şi, presupun, bă-trânologii - au nevoie de un al doilea plan. De metalimbaj. Ei abstractizează şi generalizează ce au observat la bolnavi. În felul acesta se îndepărtează de realitate - în chip necesar. După aceea, revin către ea însoţiţi de concluziile la care au ajuns, iar talentul lor de medici constă în capacitatea, mai mare sau mai mică, de a-şi adapta ideile despre boală la bolnavi. La bolnavul în speţă, mai exact. Eu, idei - nici despre bătrâneţe, nici despre orice altceva - nu am. Nu mai am. Nu pot să abstractizez, nu pot să generalizez. Pot, dacă-mi laşi timp, dar ce rezultă e neinteresant. Este unul din aspectele felului meu de a fi bătrân. Mi s-a amputat jumătate din minte. Până nu demult, şi de când mă ştiu, am alternat. Am avut perioade de ideolog, de teoretician, de cap pătrat, şi perioade de sceptic, de diletant, de scriitor. Acesta din urmă, sătul să-şi mai amintească - deformând, neintenţionat, din proastă memorie - ori să mai scrie astăzi m-am sculat la ora şapte şi am băut cafea cu lapte, a început să consemneze ce-i trecea prin cap. Asta, „profitând" de faptul că îmbătrânea. Că nu mai avea idei. Numai păreri. Părerile sunt evanescente şi fluctuante. Astăzi le ai, mâine nu le mai ai. Sunt individualul în stare pură. Iar literatura tocmai cu individualul are de-a face. E drept, scriitorii mari îi dau literaturii şi sens. Îi dau şi scriitorii buni, dar al lor e banal sau fals. Diletanţii nu-i dau. Eu nu-i dau. Nu-i dau nici când lucrez cu fraze, ca acestea, care au sens. În fond, ca scriitor n-ai cum să faci altfel. Cuvintele au sens. Însă la diletanţi nu are sens ansamblul. Ce sens are pagina pe care o scriu acum ? Are ea unul, dar nu intrinsec. Adiacent. Fac şi eu ceva, asta-i tot. Găsesc o soluţie ca să ies, măcar aşa, punctual, adică astăzi, acum, în momentul ăsta, din fundătura în care intrasem. Ajungând cu ce-mi trece prin cap la fleacuri şi simţind, brusc, că nu pot să continui, m-am blocat. Ce poate să urmeze după fleacuri? Ce altceva decât nimic ? Poţi, cel mult, să te agăţi de câte un pretext, cum am făcut astăzi. Cu sau fără a doua zi ? N-am cum să ştiu.

Eram în aşteptarea evenimentului, curios să aflu cum o să fie. Acuma ştiu: minunat! Luându-mă prin surprindere, le cerusem să-mi trimită un taxi. Mi l-au trimis. Pe drum, demonstraţie sindicală. Mii şi mii. Suntem deturnaţi. Ajungem cumva, în sfârşit. Vreau să zic că ajungem la o distanţă scurtă de locul stabilit. O parcurgem în douăzeci de minute. S-a nimerit să-şi lanseze nu ştiu cine candidaţii la nu ştiu ce, cu câţiva stânjeni mai încolo de locul unde sunt, n-aş mai fi fost, aşteptat. La concurenţă cu două doamne şi un domn, amabili altfel, torn - trei sferturi de oră - platitudini împănate cu histrionism. Iar taxi. Oră de vârf. Optzeci de minute. S-a făcut aproape şapte. Sunt patru ore de când am plecat. T stă pe ghimpi. Îi spun, cu ultime puteri: dacă mai accept vreodată, să-mi dai doi pumni în nas!