Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Zăpăceala noastră nu cunoaşte sector protejat. Oricum, nu la departamentul financiar. Ne luăm pensiile, punem banii la un loc şi apucăm de acolo cum se nimereşte, habar nu avem câţi mai sunt. T umblă într-un dulap: „– Nu ştiu pe unde or fi banii ăia pe care ni i-a lăsat Alexandra astă- vară, să-i păstrăm. –Mai scotoceşte, că acolo or fi”. Caută ce mai caută şi zice: „– Uite aici un plic. Da’ parcă sunt mai mulţi. –Poate e şi dobânda. Că de astă-vară a trecut ceva timp”. De unde tema asta? E pentru că astăzi T m-a întrebat: „– Cam cât avem noi în euro? – Pe lună? – Pe lună. – Stai că-ţi spun. Da’ câţi lei e un euro? – Vreo 44, mi se pare. – 44? Imediat.” Fac socoteala şi, ajuns la capăt, întreb, prudent: „– Cam cât costă o masă în Franţa? – Sub 15 euro mare lucru nu mănânci. –Aşa? Atunci te anunţ că ce câştigăm noi nu ne ajunge pentru zece mese. – Ei, taci! Da’ din ce trăim? N-ai socotit tu bine. – Eu!? După cum ţin minte, la adunare şi scădere mă cam descurcam. –Da, da’ chestia asta, cu euro şi cu lei, o fi mai complicată”. Cădem amândoi pe gânduri, până ce-mi vine ideea luminoasă să mă uit pe teletext. „– Miţule, n-am greşit. S-a schimbat cursul. Nu mai e 44. – Da’ cât e? –E 4 şi ceva. – Şi asta ce înseamnă? – Înseamnă că avem din ce să mâncăm până la sfârşitul lunii şi ne mai şi rămân.” O văd că-i în derută: „Să-l cred? Să nu-l cred?”.
Ca în orice după-prânz, pun patru cărţi lângă mine şi mă apuc de citit. Trece o oră până-mi spun: „-Nu vezi că te plictiseşti!? Că nu pricepi nimic! –Asta ce o mai fi? Ieri mergea strună. –Ieri a fost ieri, astăzi nu mai e. Aşa că treci mai bine la munca de jos!”. Ceea ce şi fac. Şi, una peste alta, dau gata o treabă pe care o amânam de nu ţin minte când.
Sunt zile când te apucă o tristeţe care nu ştiu la ce foloseşte şi, în general, dacă foloseşte la ceva.
Ne vine un prospect de medicament. Ce vindecă dumnealui? Cancer, hepatită, ciroză, diabet, paralizii, insuficienţă renală, Parkinson, Alzheimer, infarct miocardic. Numai de moarte nu ne iartă. Da’ e o scăpare a ăluia de a făcut lista, sunt convins.
Seară cu Ţepe la noi. Cădem de acord că am ajuns la o vârstă. Ce vârstă, care vârstă? Ei, care! Mai e nevoie să spun?
Montherlant, prefaţă la Carnete, găsite pe neaşteptate în mansardă: „…când un scriitor a depăşit o anumită vârstă, consideră inutil să mai facă însemnări pe care nu va avea timp să le folosească.” Să le folosească la ce?
„…nu am urcat pe scenă niciodată.” N-o fi jucat teatru, dar pe scenă a fost. Viaţa literară e o scenă unde îşi au locul profesioniştii literaturii, cum era el. Am urcat şi eu pe scenă, unde nu aveam ce căuta, şi încă nu o dată. O dată să fi fost şi tot era prea mult.
(Iar acum, după un an, parcă e prea de tot. De scris, am încetat să scriu, dar viaţa literară nu se lipseşte de mine. Ba chiar… Nici nu mai spun pe unde m-am cocoţat, că prea mă fac de râs. Ce mai! Sunt o stea. „Azi o vedem şi nu e.”)
E cinstit, spune el, deşi cinstea îi dăunează şi „nu-i găseşte temei”. Într-adevăr, e greu să spui de ce e bine să fii cinstit, fiind evident că de folositor nu-i folositor. Poate li se potriveşte unora ca mine, atraşi cu precădere de lucrurile lipsite de temei.
„Doamne, fereşte-mă de oameni cu caracter!” Aş spune mai curând: „Fereşte-i pe artişti de caracter!” Caracterul e produsul tranzacţiei dintre natură şi civilizaţie. Arta nu are interes ca autorul ei să fie civilizat. Caracterul e o carapace. Artistul e bine să fie cât mai împrăştiat.
„Artistul supraevaluat a fost de partea bună a lucrurilor, fiindcă s-a bucurat toată viaţa de imensele avantaje pe care le dă talentul real.” E o meschinărie în a-i dispreţui pe artiştii de succes când au talent real şi fac ceva ce corespunde unor aşteptări. Există glorie în viaţă şi glorie postumă. Uneori ambele revin aceluiaşi, alteori se despart. Oricum, nu dispreţui gloria actuală a cuiva de la înălţimea gloriei tale postume, a cailor tăi verzi de pe pereţi.
„În anumite societăţi în care laşitatea este generală – uneori un mediu, alteori o naţiune întreagă –, nu trebuie sub nicio formă să presupui că oamenii, ameninţaţi, «nu te vor turna», ci să presupui tot timpul că te vor turna.” Din fericire, deşi condiţiile erau întrunite, n-am procedat aşa. Despre nimeni n-am presupus că mă turna – şi bine am făcut. Abia târziu am încercat să aflu cine m-a turnat – şi rău am făcut! Abia atunci am intrat în era bănuielii şi abia atunci, post factum, Ei au învins.
„Oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de «certitudini»…” Greu de rostit un adevăr mai… cert.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara