Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Montherlant detestă întâlnirile încheiate cu vorba „Când ne revedem?”. Decât că de multe ori o spunem nu din vreo dorinţă, ci numai de teamă că, nespunând-o, celălalt s-ar simţi jignit.
„Admiraţia pe care v-o port îmi dă drepturi asupra d-voastră.”Asta da, adevăr neînduplecat. Până şi eu, admirat cu parcimonie, am de-a face cu el. Degeaba clamez, din profundă convingere: „Ce aveţi cu mine? Ce găsiţi de admirat?”.
Sau, altă variantă: „Oamenii cred că admiraţia pe care o încearcă faţă de un scriitor trebuie să se manifeste mai întâi prin faptul de a-l face să piardă timpul.” Măcar de-ar fi şi admiraţie! Că timpul oricum te fac să ţi-l piezi.
Flaubert a recunoscut singur că nu e mare scriitor, spune Gide. Montherlant îl admonestează: a te folosi de mărturisirea cuiva e „murdar”. Fenomenul există, însă în cazul lui Gide nu se potrivea. Era numai prostie, nu mai mult.
„Trebuie să iubeşti prostia aşa cum o iubesc eu…” Cam prea eliptic spus, ca să înţeleg. Mult timp, m-a interesat şi chiar am iubit prostia. Am învăţat cu timpul că nici pe a mea nu merită s-o iubesc..
„7 septembrie (1935). Povestiri de Puşkin. Cu totul nesemnificativ. La fel ca Suflete moarte sau ca Portret de Gogol.” Simt cum îmi arde obrazul, de parcă eu aş fi scris tâmpeniile astea. E confirmarea afirmaţiei de mai sus. Dar dacă tot am început, să continuăm: „Don Quijote este o carte bună, cu condiţia să ne lipsim de jumătate din ea.” Aici sunt mai aproape de el. Decât că: e mult mai mult decât bună jumătatea bună din Don Quijote şi e ceva mai mare decât jumătatea rea..
„Ştii, îmi spunea într-o zi mama, care este cea mai mare forţă care-l face să acţioneze pe tatăl tău? Vanitatea.” T, fetelor noastre, ar trebui să le spună: „Ştiţi de ce-i aşa de mormoloc tatăl vostru? Nu-i destul de vanitos”.
„Ca toţi oamenii cam slabi de minte, simţea nevoia să aibă idei foarte clare.” Scriitorii buni îţi dau sentimentul că te cunosc.
„Un copil neştiutor în toate cele lumeşti. Neavând nici autoritate, nici credit, nici pârghii de comandă, nici abilitate, nici competenţă în indiferent ce.” Colecţionez portretele pe care mi le fac scriitorii, pe cât se poate, mari.
Uneori, portretul e foarte concentrat. De exemplu, Nietzsche: „Urăsc leneşii care citesc”.
Pentru că Iisus se distrează „să meargă pe ape”, Montherlant îi spune: „Nu, Doamne, nu avem nevoie de asta ca să credem în tine”. Sub aspect electoral, e de înţeles că Iisus face minuni, dar e şi jenant.
Mi s-a întâmplat şi mie: „Contradicţiile din Evanghelie mă uimiseră chiar pe vremea când eram adolescent”.
„Trebuie să fii de-a dreptul nebun ca să nu încerci teroarea în faţa morţii atunci când viaţa îţi este plăcută; de-a dreptul superficial, de-a dreptul inconştient, de-a dreptul absurd, de-a dreptul prost…” Ai zice că are dreptate, mai ales că nu pot să contest: aşa sunt – superficial, inconştient şi prost (nebun şi absurd, aş zice că nu). Totuşi: cum ar putea să-ţi fie plăcută viaţa când ai fi terorizat?
Montherlant scrie despre unii oameni care îţi arată prietenie, chiar devotament, neştiind că îţi sunt indiferenţi. Asta ar mai merge, fiind inevitabil, dar cum e să-ţi spui că lucrurile stau mai rău, că te şi plictisesc unii oamenii care ţin la tine şi că, asta fiind partea neplăcută a lucrurilor, îi plictiseşti şi tu pe unii la care ţii?
„Admiraţia publicului deviază fumul care urcă din opera noastră. Dar indiferenţa publicului îl lasă să urce cu mişcarea lui naturală, care îl duce spre cer.” Ajuns la cer, dincolo de orice represalii eficiente, fumul capătă glas şi strigă: „Nu m-aţi admirat. Sunteţi nişte proşti!”.
Montherlant îl citează pe Schopenhauer: „În perspectiva morţii mele fac această mărturisire: că dispreţuiesc naţia germană din cauza infinitei ei prostii şi că roşesc că-i aparţin”. Germanii nu l-au expulzat pe Schopenhauer din cultură. Să ne închipuim astfel de cuvinte spuse ori scrise de un român. Superioritatea germanilor nu constă în faptul de a nu reacţiona, ci în motivaţia indulgenţei lor: au destulă încredere în ei înşişi ca să nu sară ca arşi. Cât timp ne vom apăra „imaginea” cu ghearele şi cu dinţii, va însemna că nu avem încredere în noi şi chiar, mai rău, că nici n-o merităm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara