Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Însemnări de Livius Ciocarlie

Montherlant e de părere că la bilanţ trebuie scăzut din viaţă timpul pierdut cu „faptul de a-ţi coase tu însuţi un nasture, fiindcă nu este nimeni la îndemână s-o facă”. N-aş putea să ajung în această situaţie vitregă pentru bunul motiv că în absenţa celui dispus s-o facă în locul meu acel nasture ar rămâne necusut. Iar vorbind serios: regretabil nu e să-ţi pierzi timpul cu cusutul nasturilor, ci să nu fie nimeni lângă tine, îndemânatic sau nu.
„…ce lucru frumos e un bătrân de şaptezeci şi cinci de ani care se străduieşte să aibă energie.” Dar unul de şaptezeci şi şapte, acuşi şaptezeci şi opt, care n-a avut niciodată energie şi nici n-o caută, că ar fi degeaba, acesta cum o fi arătând?
Pe Montherlant îl stinghereşte să stea trântit pe pat în timp ce valetul face curat în cameră. Pe mine, nu. Decât că valetul sunt tot eu. Ce mă stinghereşte este că valetul ăsta face curat în cameră ca vai de mama lui. Şi, bineînţeles, că mă sileşte să mă dau jos din pat.
Unde lectura ar putea să devină de real interes dacă n-ar fi cam târziu: „El avea întotdeauna în faţa lui, pe birou, un carnet în care erau notate, pentru aducere aminte, minciunile pe care trebuia să le spună, dacă, ex abrupto, era asaltat la telefon cu cine ştie ce chestiune delicată”. Nu mi-a dat prin gând şi ce bine mi-ar fi prins (şi mi-ar mai prinde)! „– Trage şi tu o minciună. – Nu-mi vine nimic. N-am antrenament.”
În 1942, în plină Ocupaţie, Montherlant scrie despre Gustul pentru fericire al Franţei de astăzi… Probabil că de angajaţi ce se aflau, toţi, în Rezistenţă erau francezii aşa de fericiţi.
„…trebuie să admit că filosofia îmi permite să nu fiu afectat dacă patria mea pierde totul.” Deci, asta era! De atâta filozofie erau fericiţi francezii cu naziştii peste ei.
În 1943: „Destinul nostru face să trăim într-un moment când Europa este poate pe cale să treacă la o altă civilizaţie. Şi este înţelept să iubim sau să încercăm să iubim necesitatea, şi să-i venim în ajutor, mai degrabă decât să i ne opunem suspinând.” Ai zice că sunt fraze din manualul bunului oportunist. Să fie o mărturisire acest citat pe care-l dă dintr-o piesă proprie: „Ah, cum mai tremură pielea pe noi!”?
Totuşi, încet, încet, îşi adună destul curaj ca să-l critice pe mareşalul Pétain – după douăzeci de ani. Tot cam atunci, scrie despre anii 1939- 1941: „…francezii sunt atât de burghezi că nici măcar nu ştiu că trăiesc o tragedie”. Noroc că el, aristocratul, a fost capabil de acest reviriment retrospectiv!
După ce a semnat tratatul de la München, prin care-i sacrifica pe cehi lui Hitler ca să „asigure” pacea, Daladier a fost aclamat pe străzile Parisului de „o mulţime în delir”. Iar el, Daladier, a murmurat: „Ce t(âmpiţi)!”.
„Ce poate fi mai firesc şi mai respectabil, când te-ai exprimat vreme de douăzeci şi cinci sau treizeci şi cinci de ani, decât să nu mai ai de spus nimic?” E felul lui de a mă pedepsi pentru bârfelile de mai sus. (De fapt, a mai durat, cât să fi durat?, poate cam trei luni, până ce i-am dat dreptate şi am pus punct.)
„Să încerci să faci cât poţi de bine ceea ce faci.” Acestui sfat de abisală înţelepciune îi prefer un altul, mie inutil: să încerci să poţi să nu faci ce ţi se cere să faci.
„Frumoasă mişcare a celui care, ameninţat de moarte şi slăbit de ea, devine dintr-o- dată puternic fiindcă a început să creadă în ceva, din proprie voinţă şi ca să se susţină. Sprijinit de această iluzie, iată-l tare.” Nu miaş dori o asemenea tărie tardivă şi interesată de care, oricum, nu sunt ameninţat.
Montherlant e dezamăgit că nu impresionează pe nimeni „mărturiile noastre cele mai patetice şi strigătele noastre cele mai dezolate”. Ale noastre, ale scriitorilor. Nu ştie ce vrea. Vrea şi admiraţie, şi să fie consolat? Vai, vai, bietul de el, cât e de talentat!
„Orice om serios, ajuns la sfârşitul vieţii, îşi spune înainte de toate că a acţionat prea mult, chiar dacă nu a ridicat decât degetul mic.” Aşa o fi, probabil, dacă ne gândim la trecut abia în ultima zi. Dacă ar mai rămâne una, mi-aş spune că încă am prea multe de făcut.
„Parisul, de exemplu, nu-ţi dă deloc senzaţia de nefericire pe care ţi-o dau Roma, Barcelona sau chiar Marsilia.” Ce obicei şi ăsta, să le atribui altora, ba chiar tuturor, propriile tale senzaţii! Am fost fericit la Roma şi la Barcelona, chiar şi la Marsilia, pentru că îl întâlneam pe „unchiul” Tavi. După Paris – de n-ar fi fost Raicu, de n-ar fi Ţepe, acum şi N. –, nu mă omor cine ştie cât.
„Libertatea există întotdeauna. Este suficient să plăteşti pentru ea.” Adevărat. Ne costa mult, dar în orice moment de uitare a ce se întâmpla cu noi ştiam să fim fericiţi. Acum, strâmbăm din nas. Ba unii spun şi că a fost mai bine atunci. E drept că o spun fie privilegiaţii vremii, fie nişte ţângăi care n-au apucat să-şi dea seama în ce lume trăiau. Acum însă au aflat şi ne explică şi nouă cât de bine ne-a fost.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara