Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Însemnări:
Însemnări de Livius Ciocarlie


Caracteristica epocii este că înavuţiţii si mediocritatea sunt directorii de comportament si de gândire ai unor oameni care ar avea alte posibilităţi. Aceştia sunt loviţi de două ori.

O dată fiindcă se lasă dominaţi şi a doua oară fiindcă - neputând să recunoască nici faţă de ei înşişi aşa ceva - nu înţeleg ce se întâmplă cu ei. Becali, făcătorul de bani, e modelul ascuns al unor oameni cu mari pretenţii. Am scris mediocritate nu mediocri pentru că investitorii în mijloacele de informaţie şi de producţie culturală nu sunt necesarmente mediocri. E interesul lor să producă mediocritate. Altfel stau lucrurile când un om de cultură afirmă despre o bună emisiune culturală că e inutilă fiindcă nu face rating sau când un critic literar îţi demonstrează că sunt inutile - elitiste, snoabe - cărţile greu de citit. Ce ar fi trebuit să facă Broch, Musil, Faulkner, Thomas Mann, ca să nu mai vorbesc de Joyce ? Cât despre literatura mare uşor de citit, aceasta e cea mai grea. E uşor să-ţi dai seama că nu poţi să citeşti o carte; că nu ştii s-o citeşti, e greu.

Uneori, efectul este cauză şi cauza efect. De exemplu, regreţi că unul sau altul îşi pierde vremea zbătându-se să câştige bani ori să facă lucruri bune, dar nu la nivelul posibilităţilor lui, însă nu-i exclus ca toate astea să vină din faptul că el nici nu mai poate altceva.

Nu-şi dă seama omul cât pierde când nu se bucură de ce face altul bun. Tot atât cât pierde când se lasă cucerit de ce face altul prost.

T citeşte şi comentează jurnalul unui artist. Complicat. Personalitate autentică, experienţă, trăire, snobism, teatralitate, nivel nesigur, sunet fals. „Scrisul e lucrul dracului, îi spun. Scoate ce e mai rău din noi."

Înainte, îmi lua trei zile să trec peste o dezamăgire. Îmbătrânind, devin tot mai eficient.

Adevărul nu poţi să-l spui decât repetând, ca papagalul, ceva deja stabilit ori numind, terestru, o stare de fapt. Dreptate ai când întruneşti un consens. E bine ca acest consens să fie cât mai selectiv, fiindcă altfel se referă la banalităţi. Să fie atât de restrâns cercul, încât să nu te mai includă şi pe tine. Tu, rămas afară, să-ţi spui: „Aşa o fi?"

Dai sentimentul că ai dreptate când cel care te ascultă îl are pe acela că aşa gândea şi el. Ai tot interesul să se înşele. Să-şi facă această impresie pentru că tu l-ai convins.

Cunoaştem doi inşi - un el şi o ea - cu adevărat oameni răi. Ne-ar plăcea să-i căsătorim, cu o curiozitate de chimişti. Să vedem ce dă.

Anul trecut credeam că va fi dezastru. Urmat de Împărăţia Cerurilor. Anul acesta cred că va fi bine - şi nu va urma nimic.

Ca să nu-ţi fie frică trebuie să fii nesimţitor, să ai o preocupare obsesivă sau să crezi, spune T. Mai e o posibilitate: să te gândeşti că ceilalţi vor continua să trăiască. Este în sentimentul ăsta ceva bun - ca şi speranţa naivă că vei continua să-i interesezi.

Citesc (recitesc?) L'ingénue libertine. Deşi nu e Proust, există la Colette, în conversaţiile mondene, fraze atât de fine încât îţi spui că, de fapt, nu-i aparţin ei ci limbii franceze, aşa cum degeaba ai încerca să găseşti un anumit ton al ironiei seci dacă nu eşti englez, sau un anumit umor casant dacă nu eşti detectiv privat american.

Ce-i determină pe oameni să se lase atraşi într-un dialog dificil se întreabă Andrei Cornea, pornind de la cei ce se angajau în discuţii cu Socrate. În legătură cu aceştia, primul impuls este să răspunzi: i-a determinat Platon, cu autoritatea lui de autor - dar imediat simţi că mai e ceva. Este statutul ambiguu al lui Socrate şi, o dată cu el, al celorlalţi, de personaje care, la origine, fuseseră oameni reali. Pare o simplă evidenţă, însă nu-i chiar aşa. Noica, Pleşu, Liiceanu nu sunt personaje în Jurnalul de la Păltiniş deşi, notându-şi seara şi nu în decursul discuţiei, fatalmente Liiceanu „inventa". Sunt oameni şi nu personaje pentru că îi cunoaştem, i-am cunoscut? Vor fi şi ei personaje cândva? Timpul ficţionalizează? Absenţa, la fel? Din toate câte puţin. Şi totuşi, din cauza statutului incert al lui Socrate - real, cât de real? în ce măsură Platon este delegatul şi în ce măsură creatorul lui? - la Platon e mai mult.

Recitesc Viaţa lui Eminescu, oarecum dezamăgit. Călinescu găseşte o familie sănătoasă într-una de alienaţi, sinucigaşi, ftizici, estropiaţi. Amestecă presupuneri cu informaţii. Ce ştie nu spune de unde ştie. Fraza nu are plasticitatea de mai târziu. Nici Sadoveanu, zilele trecute, n-a mai fost acela pe care-l cunoşteam. Vorba lui Negrici: aşa trec...