Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
Insemnari de Livius Ciocarlie

Sfântul Augustin nu vrea nemurire, vrea viaţă veşnică (pare un pleonasm, dar dacă te gândeşti bine…). Confesându- se, el caută să-şi descopere unitatea, căci: „A ajunge să fii este posibil doar obţinând unitatea”. În schimb, scriitorul tânjeşte după nemurire. Iar ca să scrie cât mai bine, cu cât mai multe şanse de „nemurire”, are interesul să fie cât mai risipit, nu unitar. Să aibă cât mai multe antene. Nu să audă cu inima, ci cu urechile lui, nu să vadă cu ochiul inimii, ci cu ochii lui. El îşi explorează diversitatea E, poate, sacrificiul de făcut de către artist: exişti, dar nu eşti. Ratezi şansa de a avea esenţă încercând să scrii ceva esenţial.
Raportul dintre confesiune şi literatură este echivalent cu acela dintre civilizaţie şi creaţie. Ca şi civilizaţia, „Confesiunea a apărut în căutarea unui adevăr care să domolească viaţa şi să o reducă, să o supună”. Literatura, în schimb, potenţează viaţa şi, totodată, o transcende trecând-o în regim de gratuitate. De aceea, titlul eseului – Confesiunea – gen literar – este inadecvat. Mă- car ghilimele să fi pus.
Iov „a deschis gura sa şi a blestemat ziua în care s-a născut”. A spus: „De ce m-ai scos din sânul mamei? Aş fi murit şi nici un ochi nu m-ar fi văzut”. Iar Maria Zambrano găseşte că el fuge de sine, vrea să evite umilinţa, să evite injustiţia. Sunt cuvinte goale, îndrăznesc să zic. Ce se întâmplă e mult mai simplu şi mai grav, mai aproape de om şi mai departe de abstracţiuni: Iov nu înţelege ce i se întâmplă, de ce i se întâmplă şi, mai ales, nu mai poate îndura.
Iov nu e un sfânt. E un biet om, unul credincios. Când Dumnezeu îi omoară copiii, el spune: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat”. Nu huleşte nici după ce e lovit de lepră, ci numai când prietenii lui vin să plângă alături de el. Ar trebui un comentator mai adânc decât mine, un Lucian Raicu, care să comenteze acest moment. Oricum ar fi, să spui după toate astea, cum face Maria Zambrano, că în final plângerea i-a fost ascultată presupune o lectură abstract simbolică, una care lipseşte episodul de dramatism. Cum mai putea să fie ascultată plângerea lui Iov când copiii lui erau morţi? E de neînţeles, iar felul meu de a citi Biblia nu este o căutare de „tâlcuri”. Mă cutremură, pentru că nu înţeleg. Dramatismul e acolo unde nu poţi să înţelegi şi încetează unde ai înţeles sau unde nu e nimic de înţeles.
E curios acel „nici un ochi nu m-ar fi văzut”. Să fie expunerea în faţa celorlalţi un revelator? Abia când i-au venit prietenii şi-a dat seama Iov că nu avea de ce să-i rămână fidel unui Dumnezeu care îl supunea la chinuri ca să facă un experiment? Semnificativ este Sfântul Augustin, care „se află în descendenţa lui Iov”: „Felul său de a se adresa realităţii absolute este de a i se oferi, cu dorinţa arzătoare de a fi văzut, «pentru ca Tu să mă vezi şi să mă ocroteşti»”. Şi aici decisiv este faptul de a fi văzut, deosebirea fiind că pe Sfântul Augustin Dumnezeu îl ocroteşte, nu-l striveşte. Oricum, înţelesul pare să fie că omul nu există decât văzut. În singurătate exclusivă omul nu este încă om, asta ştim. Numai că Iov apucase să se facă văzut ca un mare credincios şi, prin urmare, ca om. Iar Dumnezeu, în loc să-l ocrotească, l-a pedepsit. Ba, nici măcar nu l-a pedepsit, ceea ce ar fi fost un gest de atotputernic, adică de dictator caracterizat de bunul plac. Dumnezeu a experimentat pe pielea lui, ca să se dea mare, să-l impresioneze pe diavol. Mi-e greu să nu-l dispreţuiesc. (Mereu trebuie să repet, ca să nu par prea stupid: nu mă refer la Dumnezeul care există sau nu; mă refer numai şi numai la felul cum apare El în Vechiul Testament.)
Rousseau are aceeaşi motivaţie: „Să fie văzut!” Dar el vrea să fie văzut de oameni, nu de Dumnezeu. El este scriitor. Din păcate, „vrea să fie înţeles”. Aceasta e o trăsătură de epocă şi îl limitează. Ca să nu mai vorbesc de extaz, urmărit de romantici şi făcându-i de necitit. La extaz avea de ce să ajungă Sfântul Augustin, pentru că, mistic, era văzut de Dumnezeu. Romanticii îi vor şi pe oameni, şi pe Dumnezeu. Vânează doi iepuri. Pe Sfântul Augustin îl citeşti fiindcă este edificator. Romanticii, care se vor şi în car, şi în căruţă, sunt plictisitori.
Iată portretul scriitorului, aşa cum îl văd: „…oscilant, dublu sau mai degrabă multiplu, cu varii chipuri posibile şi dintre care nici unul complet.”
Şi iată-l pe romancier: „Înspăimântătoarea faţă a actualităţii nu ne prezintă, oare, acest chip al unei lumi fără subiect, din care a dispărut subiectul, în care eul umblă rătăcitor ca un rege fără regat şi fără supuşi…” M.Z. spune „o lume de unde au fugit formele”, eu spun o lume care încă nu s-a format şi subiectul încă n-a apărut. Romancierul caută, iar şansa lui este să nu găsească, ori să nu ştie că a găsit. Atunci când i se pare că a găsit, devine învăţător.
Pe vremuri a existat suflet, spaţiu interior. A fost înlocuit cu fapte psihice sau acte de conştiinţă. Adaug: mai există o variantă, a omului comun. Acesta îşi închipuie despre sine cine ştie ce, ceea ce îi dă, dacă nu un spaţiu, măcar un incontestabil confort interior.
Citesc un interviu al lui Nicolae Prelipceanu. Zice că poate n-ar fi trebuit să publicăm în regimul trecut. N-am fi avut noi tăria asta şi ar fi şi arătat hidos o literatură scrisă numai de oameni ai puterii, dar am putea avea tăria de a-i admira pe cei care n-au fă- cut-o. Un Horia Patapievici, de exemplu. N-am observat să i se recunoască. Există autori care, simţind că au talent, au vrut să publice cu orice preţ şi care nu spun că alţii – nu oricare (Mircea Ivănescu, Radu Petrescu, M.H. Simionescu, Dimov şi până şi eu) – au aşteptat să vină o vreme când, dacă n-au putut să scrie tot ce gândeau, măcar n-au mai trebuit să scrie ce nu gândeau. La rândul lor, aceştia nu spun că alţii nu s-au lăsat cenzuraţi, ori nici n-au încercat să publice. Etc. Există informatori care nu-i respectă pe cei care au refuzat să cedeze. Aceştia nu spun că n-au avut de suferit, cum nu spun nemembrii de partid că n-a fost un eroism în asta, dar nici foştii membri nu întreabă voi cum aţi reuşit să rezistaţi. Nu mai vorbesc despre opozanţi. Aceştia, spunem noi, trebuie să fi avut un sprijin ocult, altfel şi noi ne-am fi opus. În general, criteriul suntem noi. Cum am trăit noi a fost bine. Alţii, în schimb…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara