Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Instalaţia poetică de Marius Conkan

Alex Văsieş, Instalaţia, Bucureşti, Cartea Românească, 2016, 64 p.

Odată cu apariţia volumului Instalaţia, semnat de Alex Văsieş, poezia tânără s-ar putea afla în impas: să fie aceasta una din limitele superioare pe care a atins-o discursul poetic astăzi sau, din contră, doar începutul unui viitor eveniment estetic de referinţă? Oricum ar sta lucrurile, mi-e tot mai clar faptul că nu poezia este nevoită să-şi limpezească apele, ci discursul critic aflat adesea în inerţie, pur şi simplu din cauza metodelor pe care le aplică. Mă refer, în special, la căutarea excesivă a inovaţiei stilistice, la etichetările confuze, fără un minim argument, la taxarea influenţelor de orice fel şi la comparaţia futilă sau inexactă între scriitori, din care uneori rezultă, mult prea subiectiv, că unul este mai presus valoric decât ceilalţi. Acestea sunt metehne la care se poate uşor renunţa, din moment ce teoria literară (şi nu numai) ne pune la îndemână astăzi instrumente care sunt mai adecvate noului orizont poetic.

Am nuanţat această stare de fapt, deoarece poezia actuală a lui Alex Văsieş este impermeabilă unui demers critic la indigo. Debutat în anul 2012, cu un volum care-i proba mai degrabă talentul tehnic suficient de complex, autorul a izbutit în Instalaţia să-şi contureze o zonă estetică proprie, fapt datorat într-o oarecare măsură şi lecturii bogate din poezia occidentală, al cărei traducător este în câteva reviste literare. Dacă fineţea stilistică, marcată de trecerea subtilă prin mai multe planuri ale imaginii şi discursului, cu ecou în structura muzicală a poemelor, este de găsit şi la alţi tineri poeţi, felul în care Alex Văsieş percepe şi recompune realitatea, din urme, fragmente şi fisuri care o fac inedită, constituie, în fond, centrul de greutate al poeziei sale („Iubirea mea e atomică, dar nu îi poate atinge./ Ce jos era cerul cu luminile lui,/ ce excitaţi şi frumoşi noi toţi, în blînda lui strînsoare”, p. 13).

O asemenea perspectivă asupra realului, cu un puternic efect de insolitare, este atinsă datorită unor procedee care descriu natura rizomatică a poemelor, la nivelul construcţiei de sensuri şi imagini hibride. Alex Văsieş optează, de pildă, pentru o compoziţie non-lineară, în cadrul căreia textul este constant fisurat, fie prin tăieturi menite să-i amâne coerenţa structurală, fie prin decuplarea treptată a poemului de la fondul său afectiv şi semantic. Altfel spus, poezia din Instalaţia evită cu orice preţ sensurile globale, care ar face-o prizonieră unei interpretări strict tematice. Din contră, autorul apelează adesea la o stare, secvenţă, imaginepivot, ca mai apoi să o „trădeze” şi discursul poetic să ia o turnură inedită, imprevizibilă (cum se întâmplă în Pastorala Alemană sau în Copilul vine de departe). Cu toate acestea, urmele dinăuntrul textului sunt în permanenţă (re)conectate, chiar şi atunci când asemenea legături îi adâncesc semantica ambiguă, până în punctul în care poezia devine spectrală, invadată din toate unghiurile de un magnetism al imaginii şi afectelor („Întoarce-te cu mine la obiectele întunecate din cutia ta./ (Fisura se adînceşte pe zi ce trece,/ face legături în plimbări dimineaţa.)/ Du-te la baraj unde vezi tu putere luminoasă şi scumpă./ La tristeţea puţinelor tipuri de umbră/ pe care soarele ni le îngăduie nouă,/ fetiţelor cu gesturi violente, la panoul cu butoane secrete”, p. 51).

La fel de interesant este construit volumul lui Alex Văsieş ca proiect în sine, deoarece autorul a creat, la modul ingenios, o versiune poetică a instalaţiei ca artă, nu doar titlul cărţii indicând această cheie de interpretare. Instalaţiile produc o percepţie inedită a spaţiului interior, prin asamblajul de obiecte care îl restructurează ontologic, în aşa măsură încât corpul va interacţiona sinestezic cu această realitate iluzorie, defamiliarizată. Volumul lui Alex Văsieş este, la rândul său, o astfel de instalaţie care înscenează spaţii ale memoriei, mai ales în funcţie de felul în care lumina alunecă peste obiecte şi corpuri. A se urmări în acest sens tocmai recurenţa luminii în numeroase poeme care devin spectrale chiar şi la nivel structural. Astfel poate fi justificată opţiunea poetului de a nu-şi împărţi volumul pe secţiuni, deoarece instalaţia este aici ea însăşi un singur spaţiu liminal, al fisurilor, care îşi multiplică şi difuzează în şi către sine conţinutul percepţiei.

Chiar dacă volumul prezintă multe alte piste de interpretare, mai adaug doar atât: prin Instalaţia, Alex Văsieş a devenit unul dintre cei mai buni poeţi debutaţi după anul 2010, dacă nu cumva cel mai bun.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara