Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Noul val:
Instantanee ale vieţii sufleteşti de Alex. Ştefănescu

Simona Trifu, Fă o lume pentru mine!, Bucureşti, Editura Business Adviser, 2016. Copertă: Ioana Ghiţescu. Grafică: Laura Matei. 112 pag.

Simona Trifu este pentru mine o surpriză, deşi a mai publicat două volume de versuri. N-am citit la vremea apariţiei lor acele volume, iar despre autoare, până nu de mult, nu ştiam nici măcar că există.

Am deschis aşadar sceptic noua ei carte, Fă o lume pentru mine, în condiţiile în care primesc în fiecare săptămână, prin e-mail şi prin poşta tradiţională, douăzecitreizeci de producţii ale unor autori necunoscuţi, dornici să li se evalueze creaţia – aceasta este declaraţia lor oficială –, dar mai ales să fie susţinuţi de un critic literar. Cei mai mulţi dintre ei nu au talent (deşi se consideră geniali şi, din timizi cum par când mi se adresează, devin agresivi după ce află părerea mea despre ei). Simona Trifu se află în altă situaţie. Medic psihiatru (eminent), ceea ce din punctul meu de vedere înseamnă specialistă în maşinăria complicată a sufletului omenesc, ea scrie o poezie de o stranie originalitate. Încă de la primele versuri m-a curentat, acesta este cuvântul, dramatismul imaginilor:

„Sar stropi de sânge/ din gândurile îngerilor.” (Caut o torţă)

Printr-o expresivitate violentă se remarcă şi prefaţa scrisă de autoare. De ce? Pentru că este concepută sub forma unor versete şi dezvoltă o retorică repetitivă, de un patetism incendiar. Recitat pe o scenă, acest poem-prefaţă de mari dimensiuni i-ar face pe spectatori să asculte cu atenţie, iar la sfârşit să aplaude cu entuziasm. Reluările insistente au un crescendo, astfel încât nu sună deloc monoton, ci dimpotrivă captează atenţia cititorilor sau ascultătorilor şi devin obsedante:

„Cred în puterea unei lumi construite într-un celălalt prin forţa erotismului.

Cred că mintea şi sufletul unui celălalt pot deveni un spaţiu de siguranţă, o lume în care te poţi retrage la greu. Capacitatea unui celălalt de a oferi adăpost în vremuri de restrişte este un atu al inteligenţei, imaginaţiei, precum şi o putinţă proprie de autodepăşire.

Cred în forţa organizatorică a minţii şi sufletului unui celuilalt, indiferent de vârstă, spaţialitate terestră sau timp. Dincolo de curgerea heraclitiană, dincolo de imuabilitate, dincolo de pasiune.

Cred într-o lume a unui hiperactivism intelectual, în care a scrie, a rescrie, a postscrie evenimente, a gândi şi regândi oameni, situaţii, acţiunile şi implicaţiile lor este o schiţă reparatorie, o încercare de raţionalizare şi intelectualizare excesivă prin care să preiei şi să deţii controlul asupra vieţii.” etc.

Impresia de ansamblu este că poeta are mereu ceva de spus, ceva important. Ea nu scrie ca să scrie, ci ca să comunice (deşi, în mod curios, nu întreprinde nimic pentru ca textele ei să ajungă la cât mai mulţi cititori; este ca şi cum ar avea o reprezentare abstractă a noţiunii de comunicare).

Poemele ei sunt idei trăite.Trăite cu o intensitate care mi-aduce aminte de Emily Dickinson din literatura străină şi de Magda Isanos din literatura română. Poeta ne face să vedem, ca la lumina unui blitz, instantanee ale vieţii ei sufleteşti secrete.

Acuitatea simţurilor este dată la maximum:

„Palmele mele/ caută frescele pereţilor reci,/ dureros de reci,/ ale bisericilor creştine. (O moarte am în mine!)”;

„Voi muri mai repede decât crezi,/ ca o petală carnivoră,/ Flămândă de ea însăşi.”;

„Mă exorcizez/ în fiecare metaforă/ şi îmi place/ să mor/ silabă cu silabă.” (Dagherotip cu vrăbii).

Poezia de dragoste, intelectualizată, nu pierde nimic prin intelectualizare. Are aceeaşi ardoare sălbatică pe care o are la poeţii naivi. Numai că dragostea este gândită:

„Dormi şi tu,/ cu mine în suflet,/ cu inima ta în pieptul meu,/ pulsând în spatele inimii mele...” (Un adagio la Calea Lactee);

„Mi-am blocat sărutul pe gâtul tău./ Zadarnică clipă...” (Patologic fidelă).

În tot ceea ce scrie, Simona Trifu are o nostalgie a măreţiei. Ea se scutură de meschinăria vieţii de fiecare zi ca de atingerea unei reptile. Vieţuitoarea pe care ar putea să şi-o înscrie pe blazonul ei de poetă este vulturul:

„Şi vulturii au filme în memoria lor.../ Mi-aş dori să mă regăsesc în ochii unui vultur rătăcit,/ îmbrăţişată de tine în fiori de desfrâu...” (Minitratat de nefologie).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara