Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Eseu:
Inteligenţa creatoare de Liviu Georgescu


Provocare la un duel de idei

Eseul pe care îl publicăm în acest număr, semnat de Liviu Georgescu, nu este unul obişnuit, scris dintr-un capriciu. El poate fi considerat un Credo al autorului, o sinteză a ceea ce a înţeles el, într-o viaţă de om, despre lume.

Stabilit la New York, împreună cu fermecătoarea sa soţie, Doina, Liviu Georgescu profesează medicina la un nivel care l-a făcut faimos. Pe pereţii cabinetului său din elegantul cartier Queens are zeci de diplome care îi atestă competenţa. Dar nu face numai medicină. Pictează (tablouri-viziuni, misterioase, cu care participă la expoziţii), cântă la vioară (absorbit de muzică, transfigurat, uneori singur, alteori în faţa unui public cultivat) şi mai ales scrie (versuri stranii, "neînţelese, pline de-nţelesuri"). Este un om universal, un om complet, sau măcar încearcă să fie, ca artiştii Renaşterii. Dorinţa sa de cunoaştere este insaţiabilă. Citeşte tratate de istorie, dar şi cărţi de filosofie, studii de estetică, dar şi prezentări ale unor teorii de ultimă oră privind originea Universului.

Din această efervescenţă intelectuală a rezultat eseul Inteligenţa creatoare. Ideile pe care le susţine sunt esenţiale, uimitoare şi provoacă gândirea cititorului (eu, de exemplu, nu sunt deloc de acord cu ele, cred că în realitate lucrurile stau exact invers, dar nu pot să nu recunosc că textul mi-a atras imediat atenţia şi m-a făcut să regândesc ceea ce mi se părea de multă vreme clarificat).

Un duel de idel - iată ce poate declanşa eseul lui Liviu Georgescu.


Alex Ştefănescu



Frigul, un fenomen fizic care, necompensat, se manifestă ca moarte la nivel biologic. Viaţa e o continuă luptă pentru menţinerea homeostaziei, a echilibrului biologic, adaptarea şi feedback-ul care au loc între limite apropiate şi care se opun destrămării entităţii trupului. Când temperatura scade, muşchii intră în contracţie producând căldură, arterele periferice se contractă pentru a limita circulaţia sângelui şi astfel pierderea de căldură. Alte procese hormonale intră şi ele în funcţiune. Când e prea cald, arterele se dilată, mai mult sânge ajunge la piele şi căldura se elimină, glandele sudoripare scapă de căldură prin sudoarea care a absorbit energia calorică a corpului. Coagularea sângelui e un proces uimitor, permanent factori pro şi anticoagulanţi se războiesc pentru supremaţie şi un monarh înţelept le face dreptate şi unora şi altora, sângele curge fluent, nu se produc nici cheaguri, nici hemoragii. Când tensiunea arterială scade, impulsuri nervoase şi hormonale o readuc la normal. Inima conţine un automatism propriu care o face să bată o viaţă de om fără influenţe din afară. Dar eforturile fizice şi emoţiile îi schimbă pasul. Nenumărate exemple pot fi înşirate. Mecanisme fine se opun bolii şi morţii reglând toate aceste procese subtile. Tinzând către echilibru, ele se opun entropiei prin formarea de energie utilă chiar şi când dezordinea şi aleatorul scad, folosind chiar creşterea de entropie exterioară. Universul e compus la nivel macro şi microcosmic din astfel de balanţe fine, în conformitate cu principiul antropic, cu luarea în calcul a fiinţei umane. Nu se poate să nu crezi în Divinitate în momentul în care te convingi de extraordinara, uneori de neimaginat complexitate şi precizie a acestor balanţe, adaptări şi reacţii, aşa cum marii oameni de ştiinţă s-au convins de existenţa Divinităţii când au ajuns la limitele înţelegerii. Nu de o divinitate antropomorfică, ci de "inteligenţa" care face posibilă existenţa, echilibrul, chiar şi haosul şi neantul. E o convingere intuitivă şi poate şi logică, uimitoarea complexitate a proiectului şi balanţă a fenomenului pot fi argumente în sine pentru atestarea unei inteligenţei creatoare.

Mendeleev ne-a arătat că materia stă cuminte într-un tabel, într-o schemă, şi că se comportă după anumite reguli, după o anumită ordine, care au putut fi imaginate şi înţelese de mintea umană. Cât ni se permite să cunoaştem nu putem încă sesiza. Informaţia e totul. Ea e inclusă în schemă. Se dă o instrucţie după care totul se desfăşoară şi se extinde pe cont propriu. Numărul de aur atestă o schemă. Frumuseţea e că schema poate conţine în arhitectura ei chiar şi aleatorul. ADN-ul conţine şi informaţia evoluţiei şi a posibilelor mutaţii. Mediul poate influenţa aceste mutaţii, selecţii şi evoluţii, dar totul e determinat de legi precise şi se desfăşoară în cadrul unei scheme date. Există o finalitate a acestui proces? Întotdeauna am crezut că da. Nu poate fi totul întâmplător şi atât. Atâta risipă pentru nimic. Şi necredibil, şi neeconomic. Şi atât de trist. Acel fond profund, intuitiv, ne şopteşte că nu e posibil. Şi pe deasupra, mai e acea eleganţă estetică care e mărturia unei cauze şi unui scop. Chiar şi ludice. Un ludic superior. Şi toate procesele biologice se produc pentru a asigura integritatea şi infinitatea vieţii. Numai că avem programată în noi îmbătrânirea şi moartea. Ele stau în codul nostru genetic aşa cum stau norii pe cer înainte de furtună. Oamenii de ştiinţă au descoperit procesul numit "apoptoză", adică moarte celulară programată. Orice am face, nu putem scăpa. Numai dacă modificăm această informaţie genetică. Dar atunci, pe lângă menţinerea tinereţii veşnice, a "tinereţii fără bătrâneţe", visul imemorial al omenirii, există riscul scăpării de sub control al acestor lei tineri şi totul e deturnat în proliferare celulară fără limită şi fără măsură, monstruoasă, terminând prin cancerizare. Şi aici e nevoie de o balanţă.

În această balanţă stă voinţa de a exista, rezistenţa la pierderea identităţii, la pierderea sau schimbarea complexului constitutiv de dorinţe şi atitudini. Voinţa şi instinctele primare sunt cele care asigură perpetuarea şi creşterea. Cunoaşterea şi inteligenţa aspiră la integrarea acestora. Există peste tot o rezistenţă la schimbare, în ciuda schimbării continue şi chiar a transformărilor interne. Totul tinde să îşi menţină identitatea, deşi totul e mişcare, în mişcare şi prin mişcare. Spaţiul e-n mişcare. Timpul e chiar mişcarea. În univers există un dezechilibru constitutiv, în totalitatea lui, altminteri totul ar îngheţa şi s-ar opri ireversibil. Haosul îşi are rolul lui. Entropia, o măsură a haosului, duce la dispersarea energiei utile, la moartea universului, ireversibilă. Şi totuşi, o tendinţă opusă, de scădere a entropiei, de echilibru, de cristalizare, de permanenţă a identităţii există în acelaşi timp. Viaţa este antientropică, se opune dispersării, producând o permanentă încărcare energetică. Un corp fizic are o inerţie a sa în faţa coroziunii timpului. Scoarţa pământului rezistă imploziei celor ce vieţuiesc pe ea. O casă cu oamenii ei rezistă furtunii, în timp ce furtuna încearcă să îi transforme în stihie. Piatra vrea să rămână piatră, cu contururile şi duritatea ei de piatră şi cu măcinarea, lăuntrică, lentă şi infinită; fluviul să fie curgere şi aluviune; trupul să îşi forţeze celulele să producă etern ca el să poată fi în continuă mişcare; omul să fie el cu plăcerile lui, cu obsesiile şi suferinţele lui, cu credinţa nestrămutată a unei lumi mai bune, a unui orizont vindecător. Identitatea personală se menţine prin persistenţa memoriei, prin continuitate psihologică, prin acel mecanism care unifică acţiunile, gândurile, sentimentele, convingerile. Unitatea acestor constante creează personalitatea fiecăruia. Acestea sunt bazele moralităţii individuale. Dar elementele de mai sus sunt aceleaşi pe parcursul vieţii unui individ, aceleaşi la copil ca şi la adult? Nicidecum. Un obiect sau un individ îşi pot schimba în timp calităţile interioare, fără ca această schimbare să fie percepută din exterior. Lucrul în sine nu poate fi surprins. Ce e aparenţă şi ce e realitate, esenţă? Omul în special, are o capacitate unică de a-şi ascunde gândurile şi sentimentele, dincolo de masca aparenţelor. În Budhism, permanenţa eului (atman) e iluzorie, nu e nimeni în spatele conştiinţei de sine conform doctrinei non-eului (anattă), iar eul e doar un complex de serii trecătoare, fizice şi de conştiinţă, nepermanente (anicca) şi impersonale. Din contră, eu cred că eul e tocmai conştiinţa permanentă a continuităţii, chiar a şirului discontinuu a acelor stări fizice sau psihologice pe care le leagă, integrându-le. Luăm cunoştinţă că existăm de mult în acelaşi corp şi gândim cu acelaşi creier, dar realizăm în acelaşi timp că pe o axă a continuităţii de fapt ne-am schimbat. Conştiinţa noastră surprinde această continuitate a schimbării şi în acelaşi timp a propriei continuităţi/discontinuităţi prin intuiţie, ca o funcţie ce integrează instantaneu toată istoria entităţii fiinţei trăite. În psihologie, schimbarea în timp a personalităţii conştiente, între anumite limite, e de fapt un lucru normal, de sănătate.

Conştiinţa se modulează, se maturizează, se umanizează şi spiritualizează, în timp şi în societate. Omul moral se naşte prin ajustarea şi devenirea de sine a egoului empiric (determinat din afară sau dinăuntru de cauze străine esenţei eului) şi prin purificarea până la a fi şi a-şi cunoaşte esenţa adevărată, specifică: eul pur. Prin asta, omul moral e prin definiţie un om liber care îşi dictează propria determinare în conformitate cu propria esenţă şi conştiinţă. Libertatea se dobândeşte prin cunoaşterea limitelor, prin libertatea eului de a vrea conştient ceea ce e în stare să vrea.

Forţa unificatoare e sufletul. Cu ajutorul memoriei. E sufletul supus schimbării? E clar că noi ne schimbăm. Ne schimbăm caracterul, dorinţele, plăcerile, vrerea, reacţiile, ideea despre viaţă, despre valori şi ce suntem noi faţă de noi şi faţă de alţii. Sunt oare toate acestea sufletul nostru? Sau sunt doar haine pe care le purtăm până la moarte şi apoi le lepădăm iar sufletul, eliberat de toate aceste măşti şi poveri zboară altundeva? Sufletul e o flacără care arde continuu şi ne susţine trupul o vreme. Apoi flacără arde în altă parte, fără a se stinge vreodată. Dar sufletul e invadat de elanul vital al existenţei, acel suflu inteligent purtat de memorie şi imaginaţie, care duce la adaptare şi creştere uneori dincolo de puterea noastră de înţelegere, transformând dorinţele în trup şi fiinţă, integrând partea inertă în totul invadat de viaţă, investind cauză şi scop în existenţa şi fiinţarea omului şi materiei. Un flux al duratei din trecut spre viitor în continuă creaţie liberă împărtăşind imortalitate lumii şi conştiin­ţei. Memorie, suflet şi timp, dincolo de materie, corp şi spaţiu. Fluiditate încorporată în tipare, purtată de voinţă. Creaţie evolutivă. O permanentă stare antientropică.

Adam şi Eva au fost creaţi din acelaşi principiu divin. Nu îşi cunoşteau natura şi asta îi făcea să nu dorească, nu aveau voinţă şi erau fericiţi. Când şi-au cunoscut-o, prin păcatul original, atunci au început să dorească, cunoaşterea dând naştere dorinţei, aspiraţiei de a fi altceva decât înainte. Asta a făcut să apară durerea şi suferinţa. Păcatul de a râvni, păcatul de mărire, de stăpânire. Nu dorinţa de perpetuare individuală a dus la păcatul original, pentru că eternitatea le era asigurată, ci dorinţa de cunoaştere, curiozitatea, chiar cu preţul nenorocirii şi a morţii. Viaţa e oricum mai puternică decât moartea, "viaţa râde de moarte". Prin procreaţia primordială, Adam şi Eva dădeau naştere unei procreaţii infinite care prolifera posibilitatea şi probabilitatea cunoaşterii şi a creaţiei.

La început, în individ se naşte conştiinţa de sine, prin delimitare şi diferenţiere faţă de ceilalţi, prin conştientizarea propriului trup, al propriului eu, cu dorinţele lui. Apoi apare conştiinţa identităţii sau neidentităţii. Se nasc apoi valorile (la cei care se nasc): morale, estetice, sociale; aspiraţiile. Esenţa fiinţării e a dori eternitatea. Eternitatea fizică, biologică, a materiei însufleţite şi neînsufleţite. Eternitatea psihologică şi spirituală, când devii conştient de eternitate. Dar eternitatea poate fi punctul terminus, de echilibru perfect, de anulare a entropiei, de răcire continuă până la zero absolut şi de încetinire infinită a mişcării, de moarte a universului, sau din contră, de mişcare continuă, printr-un dezechilibru permanent. Un dezechilibru creator.

Uneori, la nivel uman, eternitatea se dobândeşte prin voinţa de a fi şi a stăpâni peste tot, de a rămâne în memoria altora, e o idee care a prins putere în creierul omului, prin persistenţă. Persistenţă prin putere, luptă şi abilitate, ca virtuţi absolute. Voinţa e principiul mişcării. Peste tot lumea însufleţită luptă pentru a supravieţui, cu acel simţ înnăscut de a vrea. Celula e oarbă. Conştiinţa se uită la ea însăşi. Omul la ceilalţi. Realitatea e acţiune. A fi e a dori şi a fi activ. A însufleţi şi a fi însufleţit. A făptui. A dori prezentul sau eternitatea. Voinţa de a apărea şi exista, de a creşte şi acapara, de a se reproduce şi stăpâni, de a-şi satisface dorinţele. Dorinţa, cu speran­ţele şi fricile ei. Frica e a trupului, se naşte din mărturia suferinţelor corporale. Din încleştare şi voinţa de mărire. Luptă, competiţie, conflict, victorie, înfrângere. Destinul de care omul e prins şi de care poate e copleşit, care îl poate paraliza, dar uneori se revoltă şi vrea să îşi iasă din limite, să se ia în posesie.

Egoul e dorinţă şi în acelaşi timp voinţa (conştientă sau inconştientă) de a-şi satisface dorinţa. Eliberarea lucidă de dorinţe şi vrere e ceea ce misticii fac. Dar ei le transformă în iubirea de Dumnezeu, o iubire absolută a existenţei.

Renaşterea a ridicat demnitatea eului, omul se poate uita cu demnitate la semenii lui. Epoca barocă l-a impulsionat şi i-a dat vanitate. Raţiunea are pretenţia de a explica existenţa lui Dumnezeu pe cale pur logică. O logică impusă şi speculativă. Pentru Descartes eul e raţiunea gânditoare care-şi dovedeşte propria existenţă prin conştientizarea procesului gândirii. La Kant, eul se emancipează, e instanţă conştientă, ordonatoare şi legislatoare, morală şi liberă, fie că se manifestă religios sau nu. Leibnitz numeşte omul un mic Dumnezeu. Apoi Fichte decretează că eul e totul. Nietzsche duce conceptul la extremă, proclamând atotputernicia superegoului care se autodepăşeşte continuu, fără a implica neapărat şi nuanţe morale, procesul are loc dincolo de bine şi de rău, mergând în linia lui Spinoza, care decreta ca virtute puterea şi abilitatea de a îşi asigura satisfacerea dorinţelor şi a existenţei. Spiritul creştinismului, în esenţa lui, e opus spiritului civilizaţiei vestice actuale în care se promovează individualismul cu mirodeniile lui: egoism, apucare, trăirea clipei, adularea nimicului, fuga de responsabilitate, învinuirea celuilalt, confort cu orice preţ, lipsa de orice griji.

Geniul, în operă, ar avea capacitatea maximă de obiectivizare, de desprindere de vrere, care presupune egoism şi individualism. După Schopenhauer, arta şi religia ar face acelaşi lucru, distrug vrerea oarbă, eliberându-te de tirania şi impuritatea înfometată a Voinţei, prin cunoaştere inteligentă, prin contemplare şi comuniune cu adevărul universal. Dar vrerea lucidă şi sublimată e însăşi caracteristica omului. Budismul se ocupă de anularea vrerii, prin anularea voinţei, personalităţii şi a identităţii şi topirii identităţii, conştiinţei individuale în cea universală. Procesul e înlesnit de conceptul budhist asupra identităţii eului, aşa cum deja menţionat, eul fiind doar un complex de serii trecătoare, fizice şi de conştiinţă, nepermanente şi impersonale. Eul tinde spre revelarea şi contopirea cu realitatea ultimă. La Greci eul e unul colectiv, un obiect ca oricare altul. La creştinii Evului Mediu eul are un destin şi o misiune. Dumnezeu e Ideea absolută, omul e în chipul lui Dumnezeu, moralitatea e intrinsecă lui Dumnezeu. Creştinismul are în vedere un proces dinamic al contrariilor pe o spirală a transcendenţei planurilor realităţii şi spiritului, de la păcatul original la salvare. Aceasta se face prin recunoaşterea naturii imperfecte a omului şi încercarea de mântuire prin ameliorarea acestei imperfecţiuni. E nevoie de suferinţă şi luptă, cu sine şi cu materia, pentru a fi în stare de a salva în final lumea - materia şi spiritul ei, cu incertitudinile lor.

Tragedia spiritului e incertitudinea. Dar poate şi salvarea. Isus pe cruce strigă: "Tată, de ce m-ai părăsit?" Iar apoi se ridică la ceruri pentru a deveni etern şi absolut. Dar în contact permanent cu condiţia umană, relativă şi incertă. Rămâne în creierul omului imaginea blândeţii şi milei, care acţionează activ şi iertător, lucrează cu individul pentru a se depăşi pe sine şi a se împărtăşi în altul, promovând dăruirea şi iubirea, recunoaşte sacrul constitutiv din fiecare om, schimbarea conştiinţei şi acţiunii individuale autoreflexive într-una altruistă, nu operează doar în planul individual, care, conform unor religii, are ca scop doar anularea conştiinţei individuale, într-o atitudine pasivă, contopirea cu conştiinţa universală.

Energia din care s-a născut universul, acel big-bang enorm, e însuşi Dumnezeu. Energia s-a transformat în materie conform ecuaţiei lui Einstein, E=mc2. Viteza luminii la pătrat încleştată cu inerţia materiei: masa; şi cu gravitaţia şi atracţia, corespondente fizice ale voinţei; dar şi psihice, ale chemării la ordine, ale inhibiţiei conştiente. De ce a trebuit să fie introdusă viteza luminii care s-a declarat a fi constantă, deci eternă, şi încă la pătrat? Ciudat, deşi e vorba de teoria relativităţii, e vorba de o constantă, de un absolut: viteza luminii. Pentru că, intuitiv, prezentă în toate religiile, lumina întrupează esenţa divină. Putem spune atunci că acceleraţia ei e gândul lui Dumnezeu, Voinţă augmentată la infinit. Şi atunci Dumnezeu ar fi: E:M=c2, energia raportată la materie e o lumină constantă. Cu cât energia e mai mare şi masa mai mică, esenţa divină creşte. Dumnezeu în stare pură ar fi energie în stare pură, reîntoarcerea la starea primară. Materia e energie aşteptând să fie eliberată. De fapt E şi M sunt două faţete ale aceleiaşi realităţi: Dumnezeu. După o expansiune fizică, materia se transformă în energie din nou, concentrată la infinit într-un punct infim şi o densitate enormă, când altă "unicitate", alt Big-Bang se va produce. Dumnezeu e această dinamică. Galaxiile sunt gândurile Lui şi noi ne minunăm de spectacolul feeric al universului.

Formula lui Einstein a dus la bomba atomică, la formula morţii, dar şi a începutului, a vieţii.

În plan filozofic, energia ar fi subiectul, eul, sufletul, voinţa, conceptul, forma, ideea, iar masa ar fi obiectul, substanţa, realitatea. Ele sunt interschim­babile.

Hegel descrie istoria ascendentă: de la un eu-voinţă sau spirit natural, impersonal, anorganic ori biologic, reflex, la un spirit personal, conştient de sine şi de lume, dar individualist, până la un spirit care se ia în posesie, moral şi altruist, terminându-şi evoluţia în Ideea Absolută, în frumuseţe şi bine, în Dumnezeu.

Voinţa superioară e deasupra cauzalităţii şi efec­tului, ţinând totuşi cont de ele, e liberă, imortală şi incoruptibilă, într-o aventură a Eului, a Voinţei şi Spiritului, a devenirii lor.