Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Interviu cu Radu Paraschivescu de Ciprian Macesaru


Dragă Radu, te rog să ne spui care au fost cărţile ce ţi-au marcat copilăria.

Presupui că mi-am petrecut copilăria citind, Ciprian, şi îţi mulţumesc pentru compliment. Cît despre opţiunile în sine, sînt atît de banale, încît n-am convingerea că merită pomenite. Dar dacă tot m-ai întrebat, hai să facem un inventar scurt. În primul rînd, am înghiţit multă literatură de aventuri şi n-am vibrat deloc la poezii, nici măcar la "Zdreanţă". Am citit Dumas din scoarţă în scoarţă, Zévaco şi Féval selectiv, Edgar Rice Burroughs din greu, Karl May pe sărite, Jules Verne din cînd în cînd. Idealul meu livresc de atunci era un Athos cu muşchii lui Tarzan şi cu pletele lui Winnetou, rezistent la băutură, cu priză la fete şi bun la fotbal. Lumea spune că între timp am evoluat, dar cu măsură. O lectură rituală a fost "La Medeleni", de care m-am desprins anevoie şi căreia îi simt şi acum parfumul în nări. Tare aş vrea să am timp s-o reiau acum, la 44 de ani, şi s-o parcurg cu alţi ochi, dar îmi e cu neputinţă. A, era să comit o nedreptate. Copil fiind, am făcut o pasiune pentru colecţia "Poveşti nemuritoare", pe care nu ştiu dacă ai prins-o, precum şi pentru două volume de basme africane pe care nu mă sfiesc să le consider determinante pentru sănătatea mintală a oricărui cititor. Conţin comori de înţelepciune, au limpezimea cleştarului şi sînt ambalate seducător. Au existat şi cărţi care m-au întristat pe termen lung, cum ar fi Cuore sau Singur pe lume, pe care le-am citit din pură obligaţie. Sînt o fire veselă, derapajele lacrimale mă stingheresc.

Eşti unul dintre traducătorii noştri de marcă. Ai tradus mai mult din literatura engleză. David Lodge şi Jonathan Coe sînt amintiţi adesea, cînd e vorba de scriitorul Radu Paraschivescu. Ce reprezintă aceşti scriitori pentru tine şi care crezi că e locul lor, la ora actuală, în literatura lumii?

Să le luăm pe rînd. Lodge şi Coe vin dintr-un oraş, Birmingham, care e de cîteva decenii una dintre pepinierele serioase ale romanului englez. Alături de Julian Barnes, Kazuo Ishiguro, Salman Rushdie şi William Golding, ei compun un sextet din care sînt fericit că am putut traduce. Cei doi de care mă întrebi au la ora actuală traiectorii inverse în preţuirea publică. David Lodge se bucură încă de un succes consistent în România, dar în Anglia şi pe continent steaua lui a cam apus. La Bucureşti, el are un fan-club bine populat şi cunoaşte reeditări care se vînd cu spor. În vest, criticii nu mai par dispuşi să se entuziasmeze în faţa lui, ba chiar dau din mînă a lehamite. După trilogia de campus, la David Lodge au apărut repetiţii şi autocitări care la un moment dat au început să supere. În plus, schema narativă e cam aceeaşi. Îţi vine să-ţi spui că nu mai e vorba de talent, ci mai degrabă de o reţetă în care scriitorul " altminteri un meşteşugar cît se poate de onest " are o încredere fără fisuri. Cu Jonathan Coe e o altă poveste. El a ucenicit prin cîteva romane fără anvergură, dar după rodaj performanţele au fost spectaculoase. I-am tradus ultimele două cărţi, Casa somnului şi Clubul putregaiurilor, iar acum mă pregătesc de Cercul închis, care urmează să apară în Anglia. Coe e născut să scrie proză. E vînos, are o versatilitate teribilă, te ţine agăţat mai ceva ca un autor de cărţi poliţiste şi sclipeşte. E romancierul pe care aş paria liniştit pentru viitor. De altfel, e tradus în toate limbile de circulaţie şi şi-a adjudecat deja cîteva premii importante. Iar alături de el, chit că nu face subiectul întrebării, se ghiceşte conturul tot mai precis al unui alt romancier de cinci stele, pe nume Nick Hornby. Una dintre cărţile sale a fost lansată de Humanitas chiar la Tîrgul de carte Bookarest. Urmează să apară şi altele.

Ce influenţă are traducerea asupra ta, ca scriitor?

Abia acum înţeleg rostul întrebării anterioare. Ideal ar fi să separ apele şi să mă dedublez pocnind din degete. Scriitorul care sînt nu ar trebui să ştie că există un traducător cu acelaşi nume. Totuşi, se pare că aş avea mici puseuri mimetice în raporturile cu David Lodge şi Jonathan Coe. Eu, unul, nu le-am identificat, însă ştiu cel puţin doi colegi de breaslă care m-au încadrat în filiaţia asta. Şi mai e ceva. Există un fel de contaminare de care eşti uneori suspectat în virtutea inerţiei. X l-a tradus pe Y, traducerea sună fidel, ergo X nu poate să scrie decît cu condiţia să semene cu Y. Însă dacă te referi la influenţa generală a actului traducerii, lucrurile se schimbă.

Da, la asta mă refer.

Ei bine, traducerea e un soi de gimnastică frazeologică prin care eviţi o formă primejdioasă de anchiloză. Transpunînd scriitori cît mai variaţi în româneşte, dobîndeşti o flexibilitate necesară. Ai un discurs mai suplu, te familiarizezi cu tehnici narative care ţi se par indigeste dacă îţi sînt livrate într-un curs de teorie pură, cîştigi un control tot mai sigur asupra claviaturii textului. În ce mă priveşte, mă consider norocos pentru că am tradus cîteva zeci de cărţi înainte de-a mă încumeta să o scriu pe prima. Şi poate că e momentul să admit că mi-am încălcat un principiu. Îmi propusesem să nu traduc mai mult de o carte dintr-un autor. Din mai multe motive, am dezertat de la principiul cu pricina. Aşa se face că am tradus patru cărţi ale lui Lodge, trei ale lui Golding, două ale lui Coe, două ale lui Petru Popescu şi chiar două ale lui John Grisham, deşi aici e o altă poveste. A trebuit să execut o sarcină de serviciu pe cînd eram la RAO şi atîta tot. Rezumînd, traducerea e o formă de disciplină folositoare, cu tot pericolul, amintit deja într-o găselniţă de invidiat, al bolilor cu transmitere textuală. Pot doar să sper că respect sloganul campaniei Love Plus: fac ce vreau, dar ştiu ce fac.

Dan Stanca a numit povestirile tale, din recent apărutul "Bazar bizar", "developări exacte ale modului în care trăim de 14 ani încoace". Spune-ne cîteva cuvinte despre această carte. Ce ai vrut să transmiti oamenilor cu ea?

Dan Stanca e un diagnostician priceput şi n-o ştim de azi, de ieri. El are totodată acelaşi trist privilegiu pe care-l avem şi noi: locuieşte într-un oraş îmbolnăvit, dezbrăcat de o identitate pe care azi i-o găsim doar în albumele evocator-nostalgice. "Bazar bizar" e o suită de fotografii neretuşate, din care ne priveşte chipul bucureşteanului de azi. Un chip stresat, apăsat de griji şi plin de praf, mofluz cînd s-ar cuveni să fie senin, voios cînd bunul-simţ l-ar obliga la gravitate. Cartea e scrisă ironic şi are pasaje naturaliste, dar nu deviază spre frust şi inavuabil. E, dacă vrei, o posibilă terapie pentru cei care nu mai ştiu sau nu mai vor să rîdă. Am pus sub ochii cititorilor unsprezece subiecte din imediatul citadin şi acum aştept măcar să-mi facă hatîrul unui zîmbet. În "Bazar bizar" îşi dau întîlnire George Bush şi Florin Călinescu, Monica Bellucci şi Mitică Dragomir, SPP-ul şi CIA-ul, aurolacul şi curva, colonelul dobitoc şi pasagerul clandestin din autobuz, romancierul ratat şi panglicarul soios, ce mai, o galerie în faţa căreia comuţi rapid de la un sentiment la altul. Culegerea asta de povestiri este radiografia unei urbe alienate şi alienante, pe care însă e prea tîrziu ca s-o renegăm sau s-o părăsim. Bucureştiul anului 2004 seamănă cu un bust de bronz peste care cineva a aruncat în glumă o cămaşă de forţă. Iar gluma a prins.

Mustind de realitate, avînd "cîrlig la realitate", după cum a spus Tudorel Urian, textele "Bazar"-ului par că se apropie de forma unor reportaje. Şi mă gîndesc acum la reportajele lui F. Brunea-Fox. Greşesc?

Chiar dacă ai greşi, nu ţi-aş spune-o. Poate că saltul înapoi în timp de la mine la Brunea-Fox e niţeluş riscat, dar în principiu asocierea are merite. Tudorel Urian mă ştie dintr-un roman, Balul fantomelor, în care cuplarea la realitate era cel puţin la fel de directă. De fapt, mă ştie de douăzeci şi cinci de ani. Chiar am trecut împreună printr-un stagiu militar pe care, cu ingredientele cuvenite, l-am încondeiat într-una dintre povestirile volumului de care ne ocupăm. Revenind la cheia realistă a "Bazarului", trebuie să spun că privesc cu scepticism efuziunile liricoide. Nu ştiu să conversez duios şi nici să gesticulez patetic. Îmi e mult mai aproape sarcasmul decît euforia sentimentală. Recitesc uneori pagini din primul meu roman, "Efemeriada", şi roşesc între patru pereţi. Îmi vine greu să cred că am fost capabil de asemenea perversiuni epice. Iar dacă mă gîndesc bine, poate că alerta reportericească mai are o explicaţie. De un an şi cîteva luni colaborez săptămînal la "Gazeta Sporturilor", unde racordul rapid la fapte e prima condiţie a pariului. Aşa am deprins mai bine lecţia decupajului ferm, a feliei de viaţă, a realităţii fără zorzoane şi cosmeticale.

Mi-ai vorbit despre povestirile tale, cu puţin timp în urmă, ca despre nişte "radiografii acru-amărui din spitalul cu program non-stop al Capitalei". Nu ţi-a fost teamă ca abordarea unor subiecte atît de legate de contextul actual ar putea da textelor tale o bătaie în timp prea scurtă?

Nu e singurul risc, mai există unul. Acela al arealului prea îngust. Cineva mi-a propus să-mi traduc un capitol în engleză, pentru o eventuală publicare afară, şi am căzut pe gînduri. Nu ştiu dacă pe un olandez l-ar interesa comportamentul unui primar de sector din Bucureşti sau al unui şef de galerie. Mai degrabă nu. Cît despre bătaia prea scurtă în timp, ai dreptate, ea înseamnă de obicei datare iremediabilă. Cu toate acestea, cînd caut să mă consolez, revin la o observaţie pe care a făcut-o tot Tudorel Urian, aceea că şi "Momentele" lui Caragiale au apărut într-o ramă temporală îngustă. Să ne înţelegem, nu m-am smintit şi nu mă cred un Caragiale de şcoală nouă. Pur şi simplu am încredere că voi fi pus o etichetă colorată pe o perioadă care îţi poate produce tot felul de sentimente, mai puţin indiferenţa. În plus, eu aşa ştiu să scriu şi nu altfel. Nu fac muncă de documentare înainte de a începe o carte. Nu scotocesc prin arhive şi nu dezgrop mărturii. Prefer să stau cu urechile ciulite şi cu ochii în patru, atent la ce se întîmplă în jur. Şi, slavă Domnului, se întîmplă destule. O persoană la care ţin enorm m-a întrebat acum cîţiva ani de ce nu emigrez. Am rîs ca de-un banc spumos. Unde-aş mai găsi asemenea materie primă? În ce altă ţară coexistă atît de voios patriotismul de frizerie, mîrlănia cu ştaif, bodega parlamentară şi discursul retardat? De cîte ori vine vorba de emigrare, mă agăţ cu voluptate de titlul unui cîntec din perioada cincinalului în patru ani şi jumătate: "în lume nu-s mai multe Românii". Gura păcătosului"

În urmă cu nu foarte multă vreme, "cel mai bun ambasador al României" a bătut Germania de-a zvîntat-o. Crezi că acest lucru va ajuta literatura română să devină mai cunoscută în occident? Eu deja simt un suflu nou. Glumesc, bineînteles, dar vreau, totuşi, să-mi spui ceva.

Faci ce faci şi mă aduci la sport. La spectacolul fotbaliştilor Mutu, Surdu şi Şchiopu (dacă-mi amintesc bine, a existat cîndva şi un Ologu. Ba chiar şi un Ologeanu). C"est toi qui l"a voulu. Minunaţii noştri băieţi şi fetele noastre de aur, care au făcut să se înalţe tricolorul pe cel mai înalt catarg " recunoşti clişeele " pot fi mai de ispravă decît Oliviu Gherman sau Gelu Voican, dar asta nu înseamnă mare lucru. Criteriul reprezentativităţii nu le e constitutiv acestor oameni. Şi poate că ar fi păcat ca o naţie fîşneaţă ca a noastră să nu fie campioană mondială la meciuri amicale şi la trucaje cu voie de la stăpînire. Ambasadorii noştri fotbalistici (nu toţi, onoare excepţiilor) au cîteva corigenţe pe care nu ştiu dacă le vor trece, iar "fabrica de aur" a gimnasticii de la Deva s-a clădit pe fraudă, fals în acte, tortură şi abuz. Literatura, din fericire, ocupă un spaţiu mai puţin poluat, unde şicanele şi invidiile se consumă mai discret, departe de prima pagină a gazetelor. Din ce văd, încep să fie tot mai mulţi scriitori români cunoscuţi în Occident, cărora valoarea şi meritul le-au permis să facă pasul dincolo de graniţă. Dacă dau exemplul lui Cărtărescu, o să-mi spui că lucrez la Humanitas şi sînt subiectiv. Dar uite, există romancieri ca Alexandru Ecovoiu, să zicem, care se internaţionalizează treptat şi le fac într-adevăr o reclamă bună celorlalţi. Nu debordez de optimism, mai ales că plătim încă tribut tematicii prea locale a prozei noastre, însă am motive să cred că, peste cîţiva ani, vom transfera vedete la cluburi occidentale importante ca Feltrinelli, Bompiani, Gallimard sau McMillan. Din păcate, prevăd că interesul public va rămîne lipit de silicoanele Andreei Bănică şi de bikinii lui Kitty Cepraga. Cum ziceam, în lume nu-s mai multe Românii.

Urmează întrebările inevitabile. La ce lucrezi acum? Ce mai traduci şi ce mai scrii?

Începusem să intru în panică văzînd că nu mă mai întrebi odată lucrul ăsta. E cea mai bună invitaţie la laudă de sine. Ce să zic? Cu traducerile e de două ori complicat. Fiindcă m-am angajat la prea multe şi fiindcă am început să-mi pierd elanul. Am deschis cinci fronturi de traducere pentru cărţi de William Golding, Nick Hornby, Des McHale, Julian Barnes şi Tom Sharpe. Partea proastă e că, în afară de romanul lui Barnes (Before She Met Me), celelalte lucrări trebuie terminate în cursul lui 2004. Neuronii nimănui nu merită un asemenea tratament. Însă cînd încep să-mi plîng de milă mă gîndesc la doamna Antoaneta Ralian şi mă scutur. Dacă domnia sa păstrează o cadenţă atît de vioaie, eu n-am voie să fac nazuri. Mai ales că în urmă cu cincisprezece ani nu-mi închipuiam meserie mai frumoasă decît aceea de traducător.

Între timp ţi-a mai trecut, nu-i aşa?

Niţeluş. Dar tu ai zis-o, nu eu.

Ai rostit numele lui Des McHale. E un nume care mie unuia nu-mi spune nimic.

Mă bucur că l-ai remarcat şi te asigur că de la începutul lui 2005 o să-ţi spună. Alături de Nigel Williams şi Christopher Buckley, Des McHale va inaugura o colecţie de carte comică la Humanitas. Ea se va numi "Rîsul lumii" şi se va concretiza după ani de eforturi inutile. Am încercat să plasez această idee cîtorva editori de-a lungul anilor, dar n-am găsit ecou. Cînd am ajuns la Humanitas, am mai deschis o dată subiectul, mai mult ca să-mi fac datoria. Gabriel Liiceanu a marşat fără să ezite şi a avizat proiectul. Te rog să nu-mi ceri alte nume, fiindcă nu le deconspir. Însă ele există, au succes afară, aparţin unor scriitori hărăziţi şi sînt sigur că vor aspira un public numeros şi la noi.

În condiţiile astea n-are rost să te întreb dacă mai scrii.

Poţi să nu mă întrebi, dar eu tot îţi răspund. Acum finalizez o carte cu subiect sportiv. Se cheamă Fanionul roşu şi cred că o să fie gata în septembrie. O să apară în colecţia "Arena" pe care o coordonez la Humanitas şi o să prezinte zece campioni şi tot atîtea gesturi mîrşave pe care le-au comis. Cristian }opescu a publicat anul trecut la noi o carte despre fair-play. M-am gîndit să acopăr reversul medaliei şi să arăt că nu întotdeauna performanţa şi caracterul merg mînă în mînă. Au fost cazuri cînd ele au divorţat zgomotos şi urît. Chiar grotesc uneori.

Să înţeleg că te-ai transferat în sport? Ştiu că ai şi o rubrică la un ziar de profil, aşa e?

Răspunsurile scurte sînt, în ordine, nu şi da. E adevărat, cotizez săptămînal un articol în Gazeta Sporturilor şi nu încetez să mă bucur. Poate că lumea se va dumiri că, în fond, gazetăria sportivă nu e nici sora handicapată a Jurnalismului cu majusculă, nici un produs de subcultură adresat unor inşi mărginiţi, certaţi cu gramatica şi cu mintea muiată în trascău. Ovidiu Ioaniţoaia a reuşit să crească la Gazetă un snop de ziarişti iuţi la minte şi condei, verticali, informaţi şi curioşi să afle şi ce se întîmplă, de pildă, în literatură. Cît despre colaboratori, ei se numesc într-o ordine aleatorie Traian Ungureanu, Radu Cosaşu, Adrian Cioroianu, Radu Naum (plus Tudor Octavian, care e de-ai casei), ceea ce cred că spune multe. Dar să revin. Nu, nu m-am transferat în sport şi nici nu ştiu dacă o s-o fac vreodată. Ca dovadă, am scris trei capitole dintr-un roman care se cheamă provizoriu Vînzătorii de lacrimi şi pe care îmi propun să-l termin pînă la primăvară. Cred că o să gătesc o salată agresivă pentru cititor. Cu elemente de thriller, de carte erotică, de anchetă socială. Şi cu inspiraţie din realitatea ultimilor ani bucureşteni. Pe de altă parte, coc de cîteva săptămîni ideea unui roman epistolar în cheie ironică despre ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Iniţiativa e firavă şi insuficient decantată, motiv pentru care încă nu l-am încunoştinţat pe coautorul ipotetic. Dar dacă o să-i pice întîmplător sub ochi interviul nostru, poate că o să iasă din bîrlog şi o să ne întîlnim la jumătatea drumului. Sînt convins că o să-şi dea seama că la el mă gîndesc. De văzut, oricum.

E cumva vorba de Traian Ungureanu?

Nu recunosc nimic, nici măcar în faţa Marii Adunări Naţionale.

Îţi mulţumesc pentru timp şi răbdare, Radu.

Cu tot dragul, Ciprian.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara