Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Intâlniri la Chicago de Constanţa Buzea

20 ianuarie 1971, Chicago După câteva zile de sănătate precară, cu repaos obligatoriu la pat, cu pierdere în greutate - o presupusă intoxicaţie cu tutun, Eliade îşi revine: - Nu-mi explic ce-am avut. Şi acum câţiva ani am trăit ceva asemănător. Nu m-a durt nimic, dar la sfârşit am ieşit grozav de slăbit. Se crede că din cauza excesului de tutun. Nu, nu din cauza asta. E un virus. Altfel nu-mi explic. Acest virus, adică "zeul necunoscut". Acest virus, care nu poate fi izolat. Pentru că trece prin geam, la microscop, în timpul cercetării şi analizei... Toate acestea ni le spunea în drum spre Universitate. Şi tot atunci, vorbindu-ne despre o mulţime de lucruri, pe care încerc să le transcriu cu fidelitate: - Pe americani nu-i poţi contraria cu nimic. Nu-i scan­dalizează nici o idee. Totul depinde de puterea cu care-i convingi că ideea e valabilă şi duce undeva... Revine la noi doi şi la plimbările noastre prin oraş în timp ce el trebuia să stea în casă: - Ieri v-aţi plimbat mult. Aţi plecat la zece dimineaţa şi v-aţi întors când s-a întunecat... Chicago este un oraş extraordinar. Mie îmi place teribil. Trebuie văzut ca lumea. Ai câteodată nenorocul de a trece prin părţile urâte ale unui oraş, şi pleci rămânând cu o impresie proastă. între oraşele americane, Chicago are un farmec aparte. Mie îmi place extraordinar. Dacă veneam de la 25 de ani în America, aş fi devenit american. Dar eu am venit târziu şi pot spune că America îmi place numai. La Chicago clima e destul de aspră. Iarna e foarte frig. Vecinătatea cu lacul îl face atât de umed şi de plin de vânt. Dar cel mai frumos oraş din America, un oraş pe gustul meu, e San Francisco. Cel mai mult mi-a plăcut la Santa Barbara, care este un golf, cu clima dulce. Ca să scap de frigul din Chicago, mă duceam iernile la San Francisco. Ca să constat odată, mergând vara acolo, că temperatura era cu numai câteva grade mai ridicată ca iarna. Ştiţi, în Hawaii este tot timpul aceeaşi temperatură. De aceea te şi poţi plictisi acolo. Acolo sunt tot timpul flori. Există o monotonie. Singura schimbare naturală este doar un circuit al florilor, care sunt altele vara şi altele iarna... în drumul nostru spre Universitate, o negresă cu un copil în braţe, care plângea, ni s-a adresat cu rugămintea să-i arătăm unde se află spitalul pentru copii. Femeia se oprise dincolo de bordură. Eliade a străbătut nămetele până a ajuns lângă ea, în şosea, şi i-a explicat amănunţit cum să se descurce prin reţeaua de străzi până la spital. Şi totul în vacarmul plânsului acelui copil în criză. Noi am asistat la scenă, de pe trotuar... Ajungem la Universitate. Ne pofteşte să intrăm. Apoi ne arată sala de seminar, mobilată cu scaune-pupitru foarte comode. Se mişcă repede, cu o pripeală în paşi. Se scuză, trebuie să treacă pe la Catedră pentru a schimba câteva cuvinte cu nişte studenţi. Ager, atent, de o mobilitate şi vioiciune ameţitoare şi aici, ca şi pe stradă, când se oprise în dreptul nostru maşina albastră a negresei cu copilul bolnav... în sala de seminar, câţiva studenţi, negri, asiatici şi americani, ce s-au tot înmulţit până la clopoţel. Au mai intrat şi după ce Profesorul îşi începuse seminarul. în total 25... Eliade îşi scoate căciula, paltonul, fularul, şi le aşează grămadă pe scaunul de lângă catedră, scaun pe care singur şi-l aduce din sală pe podium. Deranjându-l poziţia pupitrului plasat chiar în centrul catedrei, îl împinge spre stânga, până la margine. Caută concentrat în mapa cu volante. Anunţă tema: Mitul morţii în Africa. Pe catedră volume, cursuri, bucăţele de cretă, cafea în păhărele de plastic. Se apropie de catedră un student cu ochelari, brunet, cu părul în dezordine, slăbănog, cu mâinile suspect de roşii şi mari, şi cu un plastic sub dunga ochelarilor, în partea dreaptă. îl întreabă pe Profesor: - Pot să folosesc scaunul acesta? Era chiar scaunul cu hainele lui Eliade. - Desigur, îi răspunde, luându-şi lucrurile în braţe şi mutându-se pe alt scaun din sală, unde şi rămâne, şi de unde îl vedem din profil. Fiecare căutându-şi poziţia cea mai comodă după această schimbare, scaunele scârţâie, se tuşeşte ca-n pauzele de concert, se-aprind ţigări, se bea cafea, se râde cu decenţă şi seminarul poate începe. Cei mai mulţi sunt ochelarişti. Cum a văzut că se face, Adrian care nu poate rămâne liniştit într-un loc, se ridică şi pleacă să aducă două păhărele cu cafea pentru noi. Cei mai atenţi la problemele de seminar sunt asiaticii şi negrii. Mai mult fetele decât bărbaţii. Fetele, cu plete neverosimil de mătăsoase şi lungi... Studentul de la catedră citeşte şi explică gesticulând excesiv. Eliade îl ascultă neclintit, cu mâna stângă sub bărbie. Şuviţele cărunte îi acoperă grumazul şi gulerul hainei. Ascultă aproape în extaz. Solicitat la un moment dat, îl ajută pe vorbitor în descifrarea textului, deplasându-se el până la catedră. Urcă agil ca un tânăr, cu degetul pe text citeşte şi explică, cu o teribilă mobilitate în evantai a capului, mişcarea făcând să-i sticlească lentilele. Aceşti fascinanţi ochelari, care-ţi dau iluzia unei priviri mai puţin scufundate-n orbite. Priviri devorate de o pasiune pentru ce face, evidentă, copleşitoare, absorbantă. Când lentilele i se aburesc, şi Profesorul şi le şterge precipitat, eşti surprins să-i descoperi ochii, puţin stinşi undeva în adânc, sub sprâncenele şi genele cenuşii. Dezveliţi, neprotejaţi, ochii lui Eliade rămân ca nişte vietăţi surprinse în handicapul lor, în dificultate. Se sting pentru câteva secunde, în aşteptarea protezei mântuitoare... Vorbeşte lejer americana, cu pasiune şi o undă de poezie şi de mister în glas. Ca un copil total cucerit de ceea ce face şi ceea ce ştie şi vrea să transmită. Te aduce la nivelul său, abandonându-se încrederii totale în capacitatea ta, contopindu-se cu tine total... După seminar îl însoţim la oficiul unde primeşte corespondenţa. Un braţ de scrisori din toată lumea, pachete, o Românie literară (din 19 noiembrie, anul trecut!), pe care i-o confiscăm. Spune: - Nu ştiu de ce, dar vine teribil de greu România literară! Revenim în sala de seminar. Un alt student urcă la catedră. E diferit de celălalt, mai vârstnic, jovial, cu perciuni stufoşi ce parcă i se înnoadă sub bărbie. Nu se aşează pe scaun. Vorbeşte, citeşte stând în picioare, foarte mobil şi el, cu ochii mai mult la Profesor... în ăst timp, apare vestita pipă, neaprinsă, probabil goală de data asta, numai de decor, şi nu de dragul pozei ci din deprindere... Pe tablă se scriu formule al căror mister, pentru noi rămâne absolut. Eliade soarbe din pipă nimicul, aroma lemnului îmbibat de fantoma tutunului interzis. îşi ţine pipa în colţul drept al gurii. Uneori între dinţi. Nu rezistă însă, şi şi-o aprinde cu un băţ de chibrit. Era, aşadar, îndesată de-acasă cu tutun! O secundă faţa îi dispare într-un nor albăstrui. Absorbit de demonstraţia pe care studentul o face la tablă, nu poţi jura că n-a uitat sincer de interdicţie şi de oprelişti, de pericol. Cel de la tablă expune în detaliu, fără întrerupere, cu o siguranţă rece şi pe un ton tăios în contrast aproape supărător cu tonul cald, sincer, cucerit, al Profesorului. Americanul ştie pur şi simplu, fără sentiment, agresiv, punându-şi la un moment dat talpa piciorului pe scaunul de lângă el, şocându-mă. Stând astfel într-un picior, se apleacă să urmărească textul de pe pupitru. Imperturbabil, Eliade comentează din sală un citat. Discuţia continuă. Cel de la catedră îşi coboară piciorul, relaxat. Faptul că noi ne scandalizăm schimbând priviri între noi, trece neobservat. Pentru că, se înţelege, nu este vorba de un semn de lipsă de respect, dimpotrivă. Studentul îi caută tot timpul privirea, pentru îndrumare, ajutor şi confirmare. Iar Eliade îi surâde încântat aprobator de strălucita demonstraţie. Numai bănuim că negriciosul îi este asistent. întrebările, în final, ale celor din sală, sunt fără sfârşit. Ora de program s-a terminat demult, dar discuţiile continuă. Tabla se umple de alte şi alte formule magice, de nume, de semne... Studenţii mai în vârstă sunt mai corecţi în comportament, după tipicul clasic al relaţiei dintre învăţăcei şi maestru. Stau decent în scaune, iau notiţe, par mai trişti din fire şi cu o capacitate de concentrare mai mare... Eliade îi respectă pe toţi. îşi umple pipa încă o dată, din belşug. Manevrează tot felul de punguliţe. în una îşi scutură scrumul. Din alta scoate cu două degete tutunul auriu. Apoi, cu degetul mare astupă, apăsând în hornul pipei tutunul. Nu aprinde imediat şi ascultă în poziţia preferată, cu pumnul sub bărbie, ca un copil în faţa unui miracol. Cucerit ca un credincios ce nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, ci aşteaptă să i se arate. Apoi îşi aprinde pipa. Mâna dreaptă, palidă şi nemişcată, cea cu care ţine pipa, are ceva din grija mânuirii unui obiect de cult. Crispată, parcă ar susţine un mic şarpe... Sunt cucerită de cuviinţa, cuminţenia cu care ascultă, ca brusc să iasă din sine gesticulând, punctând anumite momente, ca un vrăjitor. Când vorbeşte, pipa dispare din peisaj. N-am descoperit unde şi-o aşează/ascunde. Ca să reapară ca din neant, când demonstraţia s-a încheiat... După două ceasuri de seminar, nimeni nu dă semne de oboseală. Continuăm să ascultăm. Se vrifică zicala că americanii sunt cei mai buni ascultători din lume. Adoră conferinţele, simpozioanele, merg regulat la biserică. Se pare că noi, europenii suferim ca de o extenuare a fibrei nervoase, ce poate că nevine din istorie,din saturaţie. Suntem mai bătrâni, complexaţi, egoişti, mizantropi şi leneşi. Viaţa la noi e altfel, tăioasă istoriceşte, am trăit multe,şi nu putem decât să ne conformăm instinctului de autoapărare, rigorilor lui. Aici însă, degajarea de care nu suntem în stare, ne frustrează... 22-23 ianuarie 1971, Chicago Termin de citit Maitreyi şi Nuntă în cer. Am făcut-o nu numai cu plăcere ci şi cu un fel de umilinţă şi speranţă. Prezenţa autorului e tulburătoare. Dacă l-aş fi citit la Bucureşti nu aş fi simţit această ciudată panică, responsabilitate, alertă, nici nu ştiu cum să-i spun. Atât de prezent şi de copleşitor mare, atât de familiar şi la îndemâna noastră, atât de al nostru pentru eternitate, când în fond rămâne în aceeaşi măsură intangibil, inaccesibil, imens, universal... Adrian aduce vestea că, în fine, a cedat. Dă interviul! Oare cum se va întâmpla? Va intra sincer în jocul mărturisirii? Cu ce va începe, cu ce se va încheia? Livingul lor cu canapea şi fotolii, perdele şi draperii, toate de un alb catifelat ori transparent, are spre răsărit o fereastră largă cu multe muşcate în pervaz. Ca moldoveancă ce se află, şi os domnesc, Cristinel iubeşte aceste flori cu proprietăţi tămăduitoare. Fereastra iradiază o lumină de vis, ca de nimb. Cu adevărat o făptură plăcută, pe această doamnă nu pare s-o preocupe vârsta. Se vede că are un cult pentru soţul ei şi că-l iubeşte şi-l apără. îl îngrijeşte ca pe un senior, dar şi ca pe un copil nepreţuit. Şi pe noi, o simţim din plin, ne-a adoptat parcă. Excursia de deunăzi în jurul lacului, ei i-o datorăm. Ea a pus la cale totul, vorbind cu o prietenă care are maşină. Aproape opt ore de drum, turul Chicago-ului, împrejurimile, lacul Michigan, suburbiile, pe o vreme cu soare, dar rece. Lacul se zbătea ca o adevărată Mare, iar la mal se ridicaseră pereţi din stropii îngheţaţi. Din izbitura de ţărm a valurilor, apa se pulverizează în curcubeu... Apoi prin magazine. Am revenit în amurg. Un amurg violet magnific, concurând delirul reclamelor luminoase. Capăt, fără să mă pot împotrivi în vreun fel, o beretă albă, un trenci îmblănit, o bluză de lână... Zărit din depărtare, privit de jos din adâncul străzilor, văzut din avion, Chicago te copleşeşte... Vin în vizită la noi soţii Vasiliu. Muzică, poveşti până la două noaptea. în prezenţa noastră, mi s-au părut mai destinşi, şi-au revenit din muţenie, au căpătat încredere şi s-au mişcat firesc... Cu Julianna Geran prin oraş. De pe terasa unui zgârie-nori (95 de etaje!), realizăm, în fine, cu o senzaţie ca de ştrangulare şi cu un gol în stomac, limita. Sub tălpile noastre gigantul apare subţiat la bază ca un creion. Şi parcă are şi balans. Un furnicar, străzile fără capăt, scufundate între mastodonţi. Automobilele, ca nişte boabe de fasole înşirate pe aţă... Vizităm o biserică presbiteriană. Luăm o gustare într-un bufet cu autoservire. J. G. poartă un palton lung până-n pământ, cizme şi o căciulă uriaşă de miel. E veselă şi are răspuns la orice. Obrazul i se zbiceşte uşor sub fardul îngheţat. Are nici 24 de ani. A venit în America de la 15, împreună cu familia. Ne povesteşte peripeţiile voiajului. S-au stabilit la Detroit. Are o soră mai mică. Tatăl, funcţionar la o agenţie. Când au sosit, nu aveau absolut nimic. Un timp - spune - am mâncat puţin. Acum tata câştigă mai bine, avem o casă proprie, un câine pe care-l iubim... Şi-a terminat facultatea, îşi pregăteşte doctoratul. Specialitatea ei - Evul Mediu în Arhitectură. Se va duce în Anglia, pentru documentare, un an de zile. Câştigă ceva bani făcând rezumatele unor cărţi şi este confidentă în căminul studenţesc unde locuieşte. Acesta este postul ei acolo, pentru care i se oferă casă şi masă gratuit... Are o natură pozitivă, fără pic de romantism. Scrie totuşi liriks, cum ne spune ea. Ne povesteşte ce a păţit cu un coleg de 20 de ani, care a venit să i se confeseze, mărturisind-i că ar fi avut experienţe homosexuale, lui plăcându-i în egală măsură şi femeile şi bărbaţii. Pentru că, ar fi adăugat tânărul, trebuie să-i iubim pe toţi! în concluzie, şi tu îmi placi, Julianna... Când l-a repezit, el ar fi replicat că lui îi plac fetele violente. Fata, agresată în acest fel încheie cu umor relatarea: - Eu tocmai făceam patul, când m-am supărat pe el. Era prea mic pentru mine. Şi, în subsidiar, şi mie îmi plac exemplarele violente! Sinceritatea ei ne stupefiază, pe fiecare în alt fel... Trecem la câteva exerciţii de pronunţie, pe textele traduse, aduse din ţară. Julianna ni le corectează îmbunătăţindu-le stilistic. Ne face şi o demonstraţie de dans american. Adrian intră rapid în rezonanţă, trage preşurile la perete şi începe să se bălăbănească, deficitar la capitolul graţie, ca un hămesit, ca un haplea. Nu trebuie să-i pun la îndoială intenţiile. Pleacă împreună în oraş, de unde el se întoarce pe la 4,30... Seara suntem invitaţi la Eliade, unde vin şi câţiva prieteni de-ai lor, scriitori. Participăm şi noi la acest party, cu sarmale, muşchi împănat şi pilaf cu ciuperci. Ei au cumpărat, noi am preparat. Vorbim despre ipocrizie, despre Crăciunul în ţară, despre un film moldovenesc, Ultima lună de toamnă, despre copiii noştri, despre vise şi simbolistica viselor, despre ultima creaţie a lui Adrian, Eliada. După lectură, sunt amândoi mişcaţi. Apoi despre proza lui Eliade, impresiile noastre de lectură, urmărite cu mare atenţie. Primim în dar Insula lui Euthanasius, volum extrem de preţios, apărut la Bucureşti în 1943, la Fundaţii. Conţine sublinieri şi observaţii ale autorului, notate cu creionul la marginea paginii. îndrăznesc să cer o favoare, aceea de a împrumuta cărţi din biblioteca lui, şi să citim cât putem de mult în răstimpul cât vom rămâne în Chicago. E de acord. Mărturiseşte că îşi scrie literatura numai când se odihneşte între două studii, după o perioadă de lucru compact la cărţile de specialitate. Pentru a se destinde şi pentru a visa. Şi când visează, o face în româneşte. O spune cucerit, cu farmecul sincerităţii. Trăieşte, vorbind, la tot pasul, în spaţiul, în aura unor revelaţii, încântat de descoperiri, inspirat, exaltat... Se interesează de Petre }uţea, de Petre Pandrea (care a murit!), de Stancu şi de M. R. P. întreabă dacă Ion Călugăru are ecou la noi, în ziua de azi. Auzind că nu, se mâhneşte. Spune că regretă, că n-a ştiut, n-a prevăzut, că într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, greşelile unora sunt plătite cu indiferenţa şi tăcerea celorlalţi... E indignat pe Beniuc, care l-a făcut pe Blaga să sufere atât de cumplit. A fost evocat momentul morţii Floricăi Cordescu. Cauza? Detalii cutremurătoare... Citim ziare de acum 20 de ani şi aflăm ce a spus unul şi altul despre una şi alta. E interesant şi important de ştiut, citate din convorbiri, declaraţii publice, articole, documentar. Lumea apare altfel decât ştim noi că a fost, în riscul influenţelor şi în canonul teribil de a-i influenţa mersul, pendulând între o extremă şi alta, cu perioade binecuvântate de ieşire la suprafaţă, când lucrurilor li se spune pe nume cu curaj, cu risc, cu eroism, printre atâtea dirijabile... Stau în pervaz şi privesc vilele în iarnă. Din coşuri se ridică fumul cu violenţă. în zona aceasta lumea se încălzeşte cu lemne şi cărbuni. Caloriferele îşi încep cântecul dimineaţa devreme. Se face cald. Adormim în zori, cu lampa aprinsă. Am nişte dureri de coloană şi am momente de slăbiciune când simt că parcă mă ia apa... Venisem aici să rămânem până la sfârşitul lui ianuarie. Aflăm însă că ni s-a achitat chiria până în 10 februarie. Asta, da, surpriză! încercăm să-i convingem pe cei din Iowa City să ne pună toată corespondenţa într-un pachet şi să ne-o trimită aici în Woodlawn (= peluza pădurii) 5707. Sufăr în lipsa veştilor. Ieri urmăream jocul unor copii cu un enorm balon albastru. Copiii se joacă la fel pretutindeni. M-am odihnit în larma lor. Era în amurg. Vântul, deodată cald prin ramurile goale... Gătim ceva. M-am plictisit să gătim în casă, dar aşa ieşim infinit mai ieftin. Aici piaţa de fructe e un adevărat paradis. Adrian râşneşte voiniceşte. în sfârşit cafea turcească! După atâtea luni de instant coffee. El s-a mai calmat parcă, şi se bagă masiv în toate ritualurile gospodăreşti. Dar bănuiesc că nu va dura, nu e ceva de fond... 25 ianuarie 1971, Chicago Hotărâre eroică de a mă întoarce singură la Iowa, pentru corespondenţă. Noaptea ar dura mai puţin, dar e periculos. Ziua aş ajunge în şase ore. El îmi procură biletul dus-întors...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara