Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prin anticariate:
Întoarcerea la viaţă de Simona Vasilache


Naturaleţea, firescul unor gesturi dintr-o bucată, pe care nu le înmoaie ezitări de tot felul, sînt ceea ce poezia, aşa cum a înţeles-o, o vreme, Geo Bogza, are de redobăndit. Dincolo de flama scandalului căutat, se văd şi mai bine aceste zări pe care le amînă fricile noastre de faptă, într-un poem-conversaţie povestită, circulînd alte sentimente decăt violentele iubiri pentru care debutul lui Bogza plăteşte.

Am în faţă manuscrisul evocării, fiindcă nu scrisoare este, De vorbă cu M. Blecher, apărută în Frize, la Braşov, unde se şi petrece, să zic aşa, acţiunea, în noiembrie ’34. Versuri răsfirate pe patru jumătăţi de coală încă o dată împăturite, puse pe hărtie împrăştiat, citeţ, dar fără nici o linie ori eleganţă, cu un creion care se fereşte să apese. Nimic nu zgîrie, în această mărturisire de-o frapantă banalitate, în fond, dar avănd claritatea, în surdină, a rugăciunilor inimii. „Ceasuri băteau, şapte, din turnuri ascuţite şi... catolice/ clopotele bisericilor din Braşov/ iar eu trezit din măduva adîncă a lemnului de pădure/ coboram în strada Ciocrac la no. 8/ şi pănă aproape de miezul nopţii/ şedeam de vorbă cu prietenul meu Blecher.” Nimic mai normal, de bună seamă, dar ce nobilă normalitate pierdută! Sănt miezuri grele, „despre viaţă şi despre pîine”, ce-şi spun cei doi prieteni care scriu unul pentru altul, încercănd să pătrundă esenţialul cu ascuţimea rănită care le este, amîndurora, din pricini diferite, stil literar. Imagini răsfăţate, îmbinănd grandoarea cu tandreţea, adie în preajma lor: „aerul care venea din munţi, matur şi copt,/ ca un romancier, ca Liviu Rebreanu”. Numele acesta, al unui scriitor care-l apărase pe Bogza de acuzaţiile aduse Jurnal-ului de sex este, probabil, sinecdoca unui dezinteresat protectorat literar, a confreriei pe care, dintr-o lume altminteri rea, Bogza o pune, pentru el şi pentru prietenul lui, deoparte.
Îl va fi ajutat, pe Blecher, interesat numai de ea, această gură de viaţă? Neăndoielnic că da. Privirii înăuntru, care lui îi reuşeşte, hélas, fără cusur, această povestire a unei conversaţii, privire în afară, care doar evocă profunzimea, fără s-o atingă, îi este jumătate perfectă. Eliberarea, deci, de toată energia unei vieţi care şi-a epuizat senzaţiile, nu şi iluziile. Cum visează bolnavii imobilizaţi din Berck la frenezia zborului, aşa şi romancierul lor la frumuseţea unei zile obişnuite, cu brutării şi lăptării deschise în zori, cu oameni normali pe drumuri normale, pe care Bogza i le revarsă, maiestuos şi, totuşi, căt de natural, în mica lui lume închisă.
Se văd, în josul paginii a patra, urmele unor ştersături peste care se aşază, apăsat, semnătura. Prin transparenţă, îi corespund, aproape, pe pagina întăi, umbrele, în pulbere de creion, ale unor amprente. Semnul unui autentic extrem, riscănd artificiosul, prin care trupul fizic se lasă, chezăşie, pe coală. Ca o stilizată, adevărată şi nu prea, îmbrăţişare. Din strănsoarea ei, n-ai şti să spui ce iese mai ăntărită. Poezia? Viaţa? Prietenia?