Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Introspectiv de Adrian G. Romila

Lia Faur, Lamé/trupul nu ştie nimic, Bucureşti, Editura Vinea, 2015, 75 pag.

Douămiistă întârziată şi discretă (poate şi prin postura de trăitoare la Arad), Lia Faur are, până acum, câteva volume de poezie, unul de critică (despre feminităţile din opera lui Camil Petrescu), un volum-interviu cu Şerban Foarţă, plus prezenţe în antologii. Activitatea ei e bogată şi ca manager cultural, nu doar ca profesor şi scriitor.

În fine, vreau să spun că energia cu care se implică în tot felul de proiecte corespunde perfect poeziei pe care o scrie: una introspectivă, inhibiţionistă, dacă pot să spun astfel, dar având nostalgia unei boeme de manual, a cărei extimitate nu reuşeşte s-o joace, până la capăt. Lia Faur rămâne o poetă cu o visceralitate lucidă, tipic feminină, în carnaţia ei, chiar dacă mai face incursiuni prin lejeritatea unei poze melancolice, care trebuie admirată şi înţeleasă.

Placheta Lamé/trupul nu ştie nimic conţine o poezie a suferinţei cultivate, a singurătăţii provocate, a nebuniei întreţinute. Există un fel de autoerotism cu iz mistic, în care intimitatea e expusă, disecată, în care dragostea presupune o corporalizare şi o decorporalizare succesivă. „fiecare îşi aduce noaptea corpul în joc/fiecare şi-l iubeşte pe al său/cu degetele de la picioare/cu cele de la mâini/cu liniile sale/cu ochii şi buzele/fiecare vine cu pielea lui aşezată frumos/peste carne şi îşi spune/trebuie să-mi iubesc trupul/trebuie să-mi iubeşti trupul” (cântec poemului ucis); „aş vrea să te nasc înăuntru nu în afară/să te strecori încet în mine/şi eu să te învălui/cu placenta umedă şi transparentă/aş deveni femeiaînger/ iar tu ai spune/ţi-au crescut sânii târziu femeie-înger” (copiii lui dumnezeu). Conturul eului e unul sfâşiat, spart, însăşi conturarea taie, fragmentează, produce sângerare, ca un sacrificiu creator: „fusesem o femeie frumoasă până într-o zi/când pe neaşteptate pielea a devenit tot mai subţire/oglinzile s-au spart în mii de cioburi şi au rămas aşa/cu chipul meu răsfrânt în zeci de fascicule/îmi caut buzele şi-mi găsesc ochii tăiaţi/nu curge sânge/nu e rimel nicăieri nici urme de ruj/cioburile au îngheţat în formă de fulg de zăpadă/uneori rama cedează şi podeaua se umple de cioburi/iau mătura şi le adun cât pot mai repede/le şterg frumos şi le lipesc la loc/degetele mi se umplu de sânge” (o femeie). Tăierea, fragmentarea, sângerarea, carnea invadată de suferinţă duce, deseori, la chircire, la poziţia fetală, defensivă şi protectoare: „dispărem unul în celălalt ca inelele de la circ/închide ochii la loc peste unghiile mele/să devin embrion apoi făt/să mă nasc acolo alta” (la capătul zilei).

Sunt câteva metafore ale expunerii, în poemele din volum („sâmburi de piersică franjuraţi cu resturi de fruct”, „o rodie fără seminţe, cu pieliţa uscată”), iar cotidianul, atunci când apare, e vag, alcătuit din elemente disparate, plasate printre viziuni colorate, cu texturi diverse şi cu depuneri vizionare. Prin aceste emergenţe fantaste în afară, autoarea îşi vădeşte încă o dată preferinţa pentru interioritate, pentru absorbţia definitivă în sine: „te port în mine cu respiraţia ta/şi mă ruşinez să-ţi spun că atunci/trenul a trecut ca glonţul prin gară/au coborât doar câţiva navetişti/ameţiţi de somn şi nu era nimeni/să întrebe unde/niciunul din ei nu purta o scoică în buzunar/şi nu visa la insule cu pelicani/niciunul nu purta în sac nectarine/geamul era murdar/ca o sticlă de ochelari rătăcită în buzunarul mantalei/şinele scârţâiau obosit/venise noaptea prea repede şi toţi se întrebau de ce” (buzele tale). Caii, fluturii, păsările, peştii sunt motive transparente pe covorul imaginarului poetic, ele încearcă să salveze un derapaj prea „realist”, prea biografist, altfel, destul de uzual, în poezia recentă. Cum spuneam, puţinele poeme cu votcă, morţi, vomă nu reuşesc să provoace mizerabilismul. Concretul există, în textele Liei Faur, dar el e concentrat pe visceral, pe organic – forme ale introspectivului. Dualitatea carnal-spiritual, terestruparadisiac se aranjează în favoarea primilor termeni, poate şi pentru că majoritatea poemelor sunt erotice. Deloc indecent, excesul de fiziologic e contrabalansat, din când în când, de inserţii decorative, de referinţe la bibliotecă, la cărţi şi la scris, însă ele sunt prea puţin convingătoare. Acestea nu sunt altceva decât eufemisme ale unui trup inconştient, dezgolit: „tu şi cu mine suntem copiii lui dumnezeu/goi şi singuri cu gândul unul la celălalt/eu mă uit la sexul tău/tu îl adulmeci pe al meu/pielea ne este o imensă pânză de cort/sub care se întâmplă minuni/suntem frumoşi şi singuri în rai/inventăm pretexte să ne putem iubi/oriunde se nimereşte” (copiii lui dumnezeu).

Cu rare pasaje atinse de convenţional (un titlu ca de-amor şi de dor sau versuri precum „mă îmbată amorul tău cast/pe care l-am pierdut/într-o după-amiază de toamnă”), găsim în volumul Liei Faur o poezie de foarte bună calitate. Ea vorbeşte despre talentul unei scriitoare care mai are încă multe de spus.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara