Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Invitaţie la dialog de Simona-Grazia Dima


Cu o vervă tinerească şi cu un simţ de observaţie acut, care-i desfid vârsta biologică, S. Damian abordează, într-un tom masiv, probleme incomode, aflate pe hotarul tulbure dintre forţa creatoare şi angajarea artistului în luciditate, într-o "corectitudine politică" naturală totuşi, netributară unei eventuale ideologizări supraadăugate. După cum precizează autorul însuşi, în cuvântul său înainte, "e vorba de o receptare a fenomenelor de ruptură în societate, cu separarea dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună" (p. 9). Ceea ce propune eseistul este un demers demn de a fi realizat pe scară largă, în conştiinţa fiecăruia, în practica socială şi în cea a scrisului: disocierea între "o forţă de creaţie impresionantă" şi posibila ei atragere în vâltorile unor curente de idei extremiste, ilogice, rasiste. Fostul docent, vreme de 20 de ani, la Seminarul de Romanistică al Universităţii din Heidelberg, este indestructibil legat de cultura română, căreia îi datorează formaţia sa intelectuală, după cum mărturiseşte, în pagini impresionante, dar şi de cea iudaică, inerentă destinului său individual. O viaţă întreagă pusă în slujba literaturii l-a învăţat că artistul şi intelectualul oricărei societăţi democratice au datoria de a opera, în profunzimile cugetului, demarcaţia clară între pregnanţa expresiei artistice, realitate cu un potenţial fascinatoriu evident, şi eventuala alunecare într-o barbarie a opţiunilor sociale. Lucrurile fiind clare, de unde provine totuşi dificultatea întreprinderii? Tocmai din funesta capacitate de amalgamare a celor două elemente, ce par uneori, ca într-o oglindă strâmbă, a se valida reciproc, fără a avea dreptate: talentul artistic se pune atunci în slujba unor idei şi atitudini primitive, păguboase, iar acesta capătă permis de liberă trecere, graţie expresivităţii artistice cu care au fost, pe nedrept s-ar spune, învestite. De unde tragismul unor experienţe şi destine eşuate, precum şi, câteodată, îndărătnicirea în eroare, consecinţa unei ataşări iraţionale de un imaginar resimţit ca tezaur al mentalului colectiv.

Eseurile, grupate în trei capitole mari: Portrete în mişcare (ce comentează autori români), Pe alte meridiane (aceeaşi problematică, regăsită la autori străini) şi Puncte de reper (despre autori români şi străini), sunt incomode, deoarece provin dintr-o exersare foarte liberă a propriului discernământ, fără vreo inhibiţie în a gândi cu mintea proprie, fără niciun respect faţă de tabuuri. S. Damian nu face nicio concesie snobismului, gândirii servile, tentaţiei de a face pe placul vreunui curent de opinie prestabilit. El valorifică netemător tot ce are mai bun moştenirea postmodernă, prin aceea că nu se sfieşte să chestioneze justeţea situării social-politice a unor opere literare şi, implicit, a unor creatori, să pună sub semnul întrebării valoarea umană de ansamblu a unor opere construite în jurul unor idei discutabile. Este o încercare, înscrisă pe o linie clasică deja, de a sparge viziunea care a instituţionalizat, pentru multă vreme, în lumea academică şi nu numai, separaţia dintre studiile istorice şi cele literare, pentru a ne exprima în termenii Lindei Hutcheon, divorţul dintre viaţă şi literatură. Fie că-i dăm dreptate eseistului, fie că nu, nu putem să nu luăm notă de natura tonică, revigorantă, a unor atari poziţii critice, ce constituie, evident, veritabile punţi dialogale.

Dezbaterea cea mai amplă din volum este întreprinsă în jurul gândirii de tinereţe a lui Cioran şi Eliade (unei analize similare sunt supuşi, în plan secund, şi Ionesco şi Noica). Suportul discuţiei este volumul incendiar al Alexandrei Laignel-Lavastine, lăudată pentru acurateţea unor dezvăluiri, dar, de la un punct, amendată pentru persistenţa într-o critică sterilă: S. Damian îi consideră vindecaţi de vechile lor erezii pe autorii discutaţi, încât încărcarea lor cu intenţii excesive i se pare fantezistă. Sunt evocaţi şi alţi comentatori ai chestiunii în discuţie (Sorin Alexandrescu, Marta Petreu, Sorin Lavric), ale căror opinii sunt atent cântărite, acceptate ori refuzate, din dorinţa sinceră de a defrişa o cărare a dialogului, de a îndemna la o purificare mentală generală, spre a se putea izgoni, în chip definitiv, din lumea intelectuală românească, orice remanenţă a spectrelor trecutului. Intransigenţa, până la distructivitate, a lui S. Damian este una în fond benignă: el nu vrea decât să dinamiteze clişee de gândire, să elibereze blocaje anchilozante, să propulseze semnificaţii, spre a contribui la construirea unui climat cultural tolerant, obiectiv, nepătimaş (sau, cu un frumos termen tradiţional, desprins din cugetarea ortodoxă, ce ni se pare potrivit în acest context - despătimit). Încercarea merită făcută: un spor de respect faţă de alteritate nu are cum diminua valoarea unor opere sau entuziasmul unor poziţii. Sigur că, pe tot parcursul volumului, în pledoaria sa, absolut legitimă, pentru o gândire socială corectă, eseistul manifestă şi un strop de autoiluzionare, fiindcă literatura autentică, oricât am năzui să fie altfel, se hrăneşte şi din visceral şi ambiguitate, ceea ce S. Damian ştie prea bine (a se vedea p. 229). Asta nu înseamnă însă a îngurgita nemestecate tezele false strecurate sub pulpana literarului.

Detaşarea, desprinderea sunt mai grele decât s-ar părea, dacă ar fi să ne referim doar la dezbaterea heteroclită, dusă de-atâta timp în jurul lui Eminescu. Credem că aici eseistul a atins într-adevăr un punct nevralgic. Eminescu a devenit un model multiform şi plurisemantic, apropriat de mulţi cu fanatism, nu întotdeauna cu obiectivitate. Uitând de efigia sa eminamente poetică, aceştia şi-l revendică prin prisma unor opţiuni social-politice, până la a şi-l dori ca exponent al unui românism nepătat. Eseistul demontează vulgaritatea unor teorii ale conspiraţiei, cu (tot mai) numeroşi reprezentanţi la noi, ca şi timiditatea, precumpănitoare, de a-i recunoaşte geniului, în ipostaza sa umană, dreptul la declinul fizic. "Nici până azi, la mai mult de un veac de la moarte, scriitorul nu beneficiază de o liberă confruntare şi sedimentare a părerilor. (...) Domneşte şi mai departe un consemn, să nu se insiste asupra clipelor de cădere, asupra fazelor de eşec, marcate de boli şi de rătăciri. Nimic nu trebuie să altereze o imagine a desăvârşirii" (p. 510), în condiţiile în care, de o bună bucată de vreme, critica europeană a lăsat deoparte orice reţinere în faţa "măştilor diformului", Nerval, Nietzsche, Hölderlin, de pildă, sunt supuşi, în Occident, unor ample explorări, ce nu le scad din anvergură, ci îi situează, nuanţat, cât mai aproape de adevărata lor condiţie, una complexă şi tragică. Merită citit subcapitolul La Berlin, care, discutând contribuţia cercetătoarei Ilina Gregori la exegeza eminesciană, face un act de dreptate perioadei berlineze a poetului naţional, socotită de unii critici a fi fost neroditoare. În schimb, noile date revelează fecunditatea acestor ani de intensă acumulare intelectuală, în varii domenii, şi de recoltă poetică esenţială.

O privire proaspătă aruncă eseistul şi asupra lui G. Că­linescu, a cărui concepţie despre personalitatea umană i se pare a pendula excesiv pe instinctualitate, partea morală, ideală, fiind considerată o simplă mască. Citatele oferite sunt grăitoare. Pornind de la proza criticului, lui S. Damian i se pare că "injoncţiunea ideologiei" a condus la maltratarea propriei organicităţi a unor prozatori, cei vizaţi în continuare fiind Sadoveanu, Camil Petrescu, Marin Preda. Acestuia din urmă i se dedică un pertinent eseu, ce contrapune forţei începuturilor, naturaleţii şi dezinvolturii primei faze de creaţie, scrierile "postmoromeţiene", căznite, lipsite de inspiraţie adevărată. E o "scurgere de sevă", o "dislocare narativă", explicabile doar prin efortul automutilant de adaptare la un sistem ideologic. Credem că intuiţia autorului, deşi nu neapărat originală, e foarte fină, fapt valabil şi atunci când observă reducţionismul călinescian, neîncrederea în iluminare a marelui critic, care "n-are antenă pentru grandoare şi tragic" însă e extrem de dotat pentru comic.

Nici romanele lui N. Breban nu scapă de rigoarea critică, atunci când nucleul le este decodat ca expresie epică a unei formidabile mobilizări energetice: "Nevoia de legitimare a uzurpării e întemeiată pe o filosofie a cinismului, expusă deschis, fără reticenţe; eroii anunţă unui auditoriu o descoperire. Ei susţin că persistă în adâncuri lăuntrice un fond arhaic al biologicului, al animalicului din om. Din acest fond, ca dintr-un depozit inepuizabil, ei se pot aproviziona şi scoate la suprafaţă resurse care îi fac invulnerabili. Odată pusă în acţiune, forţa obscură îi împinge înainte furtunos şi nu mai pot pierde. (...) În anumite momente de răscruce, avansând ca nişte somnambuli, rostind stâlcit, confuz, fraze de nedesluşit, aceşti oameni ai cavernelor, costumaţi la fel ca nişte oameni oarecare, se prezintă la vedere" (p. 222-223). Atitudinea faţă de femei a acestor stranii parveniţi e una de "învăluire şi spulberare". "Randamentul maxim în prinderea muierilor în laţ capătă la ei, totuşi, agresivitatea de factură bădărană, amestecul de tupeu, cruzime şi detestare" (p. 222). În scrutarea acestei viziuni tenebroase, S. Damian se întreabă dacă nu cumva "contactul cu o materie deloc neutrală ascunde şi o capcană. Intrând în vizuina fiarei, nu poţi fi sigur că vei scăpa teafăr, necontaminat. Fascinaţia anulează simţul moral, nota un filosof" (p. 228). I se mai pare ciudat, că, în contrast cu operele unor mari autori europeni, de la Shakespeare la Dostoievski, decăzuţii eroi brebanieni sunt construiţi astfel încât nu au nici cea mai slabă mustrare de conştiinţă, pentru ei nu există pocăinţă ori redempţiune. În acest mod, în opinia criticului, prozei brebaniene îi lipseşte un pol necesar, ce ar putea conferi o sporită semnificaţie romanescă, prin echilibrarea tensionată a ansamblului.

Cu Mircea Cărtărescu eseistul e încă mai sever. Dincolo de excelenţa stilistică a romanelor, îi displac "preeminenţa narcisismului, roditor, dar şi reductiv", "prisosul de exhibiţionism şi de artificialitate" (p. 310), atracţia ce o exercită asupra romancierului "jegul şi putreziciunea, ceea ce miroase ca un hoit, lumina râncedă", obsesia conjuraţiei, faptul că planul oniric, categoric reuşit, e diminuat de cel trivial, popular, al unor intrigi de cartier, apoi autorul nu se mişcă liber în zonele conceptelor, iar în jurnal, "prea stăruie în preocupări legate de reclama cărţilor, de audienţă, de răsfăţ" (p. 320).

Observaţii şfichiuitoare primeşte şi C. Ţoiu, pen­tru romanul Căderea în lume, unde dezgustul faţă de co­munism este asociat figurii unei străine, o evreică, mod neîndemânatic şi nefericit de a spune că ascensiunea ideologiei de tristă amintire nu a aparţinut pământenilor. "Diabolizarea străinului" provine din venerarea unui canon arhaic, după care autohtonul ar deţine neta superioritate. Dincolo de acest aspect episodic, S. Damian remarcă (iar acelaşi reproş îi este adus şi lui Andrei Pleşu): "Nu celebrarea tradiţiei supără, ci hipertrofia unor trăsături în dauna celorlalte, plus alergia faţă de deschidere şi noutate. (...) O matrice a imobilismului e un nonsens". Subscriem cu totul la acest punct de vedere, ce face din literatură un loc de elecţie al dialogului, al toleranţei şi deschiderii spre celălalt. Pe de altă parte, avem convingerea că asumarea noului se poate face numai cu păstrarea propriei individualităţi. Credem că perspectiva dialogală, strict umană, la care a subscris S. Damian, nu este unica posibilă. Un alt tip de dialog este cel cu divinitatea, precum acela iniţiat de A. Pleşu, poziţie ce-i acordă acestuia permisiunea de a eluda datele senzorialului, spre a urca nestingherit treptele unei iniţieri spirituale.

Paginile dedicate lui Dumitru Ţepeneag, printre cele mai frumoase din volum, se pot citi pur şi simplu ca literatură de bună calitate, ce recreează atmosfera sumbră, paranoică a anilor '50, când jocul de şah însemna o descătuşare lăuntrică, o subminare a regimului, întâi doar în plan intelectual. Prieteniei i se închină un mişcător omagiu, iar curentul onirist este revizitat cu emoţie, exactitate şi competenţă. D. Ţepeneag beneficiază de un minunat portret, foarte autentic, de excentric şi de etern exilat, fie în propria patrie, fie în străinătate: mereu inadaptat şi "altfel", având, în plus, curajul asumării unui activism ce-l face încă mai curios, total atipic. Sunt secvenţe ce pot intra în bibliografia obligatorie a onirismului şi, generic, a perioadei respective.

Prin demersul său, S. Damian doreşte să ia un văl de pe ochii intelectualului român, să alunge orice iluzie privitoare la validitatea unor opţiuni nocive şi fără viitor, pe alocuri încă vii în spaţiul tăinuit al unei afectivităţi învestite cu prestigiul vechimii, al unui anumit tip de tradiţie, privit ca o moştenire "de familie". Un halo ce nu poate însă nici înnobila, nici aduce beneficii pe termen lung. Contemporaneitatea are alte cerinţe, o gândire suplă, flexibilă, sensibilă la alteritate, la aspectele polimorfismului cultural. De bună seamă, unii vor fi intrigaţi de volumul de faţă. Alţii vor fi revoltaţi şi vor lansa contraargumente. Asemenea cărţi tonifiante nu au de ce să inspire stări de contrarietate, teamă ori mânie. Dimpotrivă, ele ar trebui să existe în număr mai mare.