Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Invitaţie la inocenţă de ---


Cărţile lui Cornel Mihai Ungureanu, prozator şi jurnalist, se recunosc, înainte de orice, chiar de pe copertă, aş zice, prin ingeniozitate. Este acel tip de scriitor care nu se mulţumeşte cu simpla transcriere a cotidianului, ci aşteaptă de la textul literar ceva mai mult, înclinat fiind să caute nuanţele, nişele, candela şi mai puţin flash-ul. Numai dacă citim Noi, doi-trei la zece mii, carte publicată în urmă cu doi ani, vedem, fără a focaliza prea mult, cum se conturează această dorinţă nu de a învesti banalul cu unicitate şi spectaculos, de a epata, ci de a altoi spectaculosul pe trunchiul banalului, al cotidianului. Jocurile de sens, de imagini, de stări şi expresii i-au asigurat până acum un profil original în rândul prozatorilor postdecembrişti contemporani. Că placarea literarului (în cea mai şcolărească definiţie) pe real a devenit marcă să vedem şi în recentul său volum, Recreaţii cu Babi, publicat în toamna aceasta la Editura Brumar.

Cartea este o culegere de tablete publicate în "Suplimentul de cultură" şi în "Gazeta de Sud", tablete în care se regăsesc, sub diverse forme, eşecurile bunului-simţ: alegerile, summit-ul NATO, moravurile contemporane, captate ba la o piesă de teatru, ba la un concurs în care juriul însuşi nu poate trece de concurentul înarmat cu "piloane", portrete în mişcare ale intriganţilor, cameleonilor, politrucilor, celor "tari în taţi", ale băgăreţilor (aşa-numiţii supozitoare), ale comuniştilor de ieri - puternicilor de azi: "Am zâmbit la gândul că a fost o vreme când ne era frică. Lor nu le era. Nu pentru că ar fi fost neînfricaţi" (p. 23), după cum scrie, cu ocazia numirii în funcţia de director al unei biblioteci importante a unui ins bănuit de necurăţenii. De cealaltă parte, scriitorul aşează figura dintotdeauna a mâhnitului, a cetăţeanului condamnat la contemplare sau prins (ironic) la jumătatea drumului care leagă dorinţa de saturaţie (cf. p. 91), abandon de mirajul Pandorei, bine dotat cu întrebări retorice şi esenţiale, cum este aceasta: "Probabil că există şi câţiva bine intenţionaţi, dar îi mai poţi recunoaşte?" (p. 67).

Tematica este aşadar gravă; dar nu acest aspect dă valoare cărţii, pentru că, deşi are toate premisele, volumul nu este o culegere de scrâşnete (surde, banalizate şi ele). Scriitorul are inspiraţia de a nu se urca la tribună de unde să zăngăne cheile moralei. Cornel Mihai Ungureanu este un prozator mult prea ingenios, pentru a cădea în capcana amvonului. Drept care, cultivă punctul de vedere al uluitului, al raţiunii faţă cu absurdul imoral. De facto, am citit aceste pagini ca pe o invitaţie la inocenţă.

Scriitorul îşi alege ca lentilă imaginea lumii cristalizate pe valorile sociale dobândite până în clasa a IV-a, un fel de variantă a comportamentului estetic shillerian. Măsura lucrurilor o primim atunci când învăţăm să citim şi să socotim. Atât este de simplu! Cu gimnaziul, sistemul şi relaţia noastră cu lumea se perverteşte, după cum observă scriitorul. Metaforă pentru această convingere este chiar felul în care sunt aranjate şi încapsulate tabletele, anume după tipicul clasic al orarului I - IV. Avem, aşadar, "Caligrafie", "Citire", "Aritmetică (socoteli)", "Muzică vocală", "Instrucţiune civică", "Gimnastică", orele acestea de educaţie fiind relaxate de patru recreaţii normale şi o recreaţie mare. Poate tocmai datorită acestui unghi a putut vedea oraşul-semn al tranziţiei regăţene, Craiova, drept "oraşul în care, oriunde te-ai afla, dacă întorci capul, zăreşti turla unei biserici" (p. 26). Aşa cum e acum, lumea pare simplu de citit: de o parte, potentaţii zilei, suferinţa în stare brută înghesuită pe holuri în aşteptarea unei reţete vindecătoare, Ceilalţi (colegi, cunoştinţe) închişi fiecare în bulele universurilor lor disperate şi mediocre, de cealaltă parte, mătuşi angelice, o soră ca un alter ego în variantă îmbunăţită, un nuc în miez de vară, reper sigur al normalităţii domestice, garant al candorii. Şi poate tocmai exerciţiul inocenţei, al candorii eliberatoare stă la baza unor texte precum "Compoziţie în opt", "Celor care ne aşteaptă" sau "Trei priviri", texte a căror miză pare a fi exclusiv frumosul. Cartea poate fi citită şi ca un bildungsroman, având în vedere progresia evidentă de la inocenţă la sarcasm. Dincolo de simplificarea viziunii asupra lumii, dincolo de capetele de pod montate în sumar, privirea buimacă a copilului este sistematic tăiată de "golănismele lui Babi" (p. 108), insul blazat, copilul ajuns la maturitatea care presupune vaccinare cu sarcasm.

Poate piesa care dă firul atitudinii întregii cărţi este "Vedere din Nekermann", inclusă în primul capitol al cărţii. Este momentul în care se despart apele comparaţiei: povestitorul pune faţă în faţă civilizaţia capitalistă la care tot românul încearcă să se dedea şi imaginea capitalismului pe care tot românul o avea înainte de '89, prin lentila paginilor lucioase ale revistei "Nekermann".

Recreaţii cu Babi nu este o carte de ficţiune, dar mijloacele ficţiunii devoalează fără eroare mesajele din cotidianul atât de cunoscut.