Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Ion Dumitriu, între metafizică şi experiment de Pavel Şuşară


Ion Dumitriu s-a impus în pictura noastră din ultimele decenii printr-o perfectă continuitate stilistică şi printr-o la fel de mare fidelitate faţă de universul pe care şi l-a identificat. Ritmurile ciclurilor, diversitatea formelor, schimbarea perspectivei din care îşi construieşte imaginea n-au făcut, în ultimă instanţă, decît să adîncească şi să precizeze cu o mai evidentă acurateţe aceeaşi problematică plastică şi filosofică. Fascinat de obiectul arhaic şi de o lume rurală generică, deposedată de orice culoare locală şi fără particularizări psihologice, pictorul s-a aşezat implicit într-un spaţiu care exclude atît exuberanţa privirii, cît şi prezumţia documentarist-etnografică. Toate aceste caracteristici ale picturii lui se pot vedea acum, prin capetele de serie ale marilor sale teme, în expoziţia pe care fiul pictorului, Radu Dumitriu, a organizat-o în spaţiul celei mai tinere galerii deschise în Bucureşti, Galeria ArTei din incinta Hanului cu Tei.

Aparent, Ion Dumitriu este un pictor al satului şi, prin extensie, al peisajului rural. Un inventar sumar al obiectelor pe care el le fixează în memoria pînzei ar epuiza aproape în întregime formele, imaginile şi uneltele comunităţilor tradiţionale. De la şura de fîn - la scîndura gardului, de la pielea întinsă pentru uscare - la darac, de la strecurătoare - la jug, de la dealul înverzit - la căpiţă, de la cartof - la măr, de la umbra unui personaj inaparent - la sfeclă, totul recuperează un spaţiu în acelaşi timp familiar şi fabulos. Reprezentate cu o acurateţe care, de cele mai multe ori, trece cu mult dincolo de intenţiile de identificare, aceste obiecte par colecţionate dintr-o obscură pornire de etnolog, de muzeograf sau de arhivar. Asemenea speciilor pe cale de dispariţie, reprezentate patetic prin cîteva exemplare, formele lui Dumitriu au ele însele patetismul ultimului exemplar. Puse în pagină agresiv şi rupte de orice context, ele sugerează, precum relicvele, realităţi abisale, naraţii vagi şi lumi dispărute. Amprente ale unei umanităţi arhaice, trecute demult din istorie în mit, imaginile lui Dumitriu recuperează metonimic o imagine mult mai amplă pe care privitorul este îndemnat să o recunoască, să o înţeleagă şi să şi-o însuşească.

Însă acest discurs cu (şi despre) obiecte salvate nu este decît o capcană.

Pictura lui Dumitriu nu are nimic documentarist şi denotativ. Ea nu invocă nici contexte, nici lumi dispărute şi cu atît mai puţin realităţi sociologice. Obiectele alese ca modele cu o maximă atenţie şi cu o sensibilitate la fel de mare sînt ele însele forme cu un imens potenţial expresiv. Identificîndu-le, pictorul nu face decît să le deplaseze din realitatea lor anodină, asociată unei utilităţi lipsite de orice ambiguitate, într-un cîmp cu semnificaţii simbolice a cărui dominantă majoră este tocmai gratuitatea. Imaginea comună, unealta previzibilă şi forma determinată strict de funcţie dobîndesc, dintr-o dată, prerogativul obiectului absolut. Prin monumentalitate, prin prelevarea ei din contextul utilitar şi prin voluptatea descrierii plastice, reprezentarea capătă subit valoare exponenţială. Cotidianul devine pe nesimţite exemplar şi în imaginea lui astfel validată începe să se regăsească însăşi categoria din care el face parte. Semnul plastic se transformă în noţiune, după cum obiectele însele se transformă într-un fel de etaloane mentale; daracul se preschimbă în Darac, strecurătoarea în Strecurătoare, jugul în Jug şi şura în Şură. Transpuse din spaţiul lor precar în spaţiul convenţional al pînzei, aceste obiecte modifică definitiv înseşi mecanismele percepţiei. în loc să le citească utilitatea şi să le evalueze în consecinţă, ochiul percepe forme, descifrează structuri, cîntăreşte densităţi, vibrează tactil şi jubilează festiv ca în faţa unui mare spectacol.

Ion Dumitriu nu rămîne, însă, nici la acest nivel. Limpezimea şi sobrietatea noţiunilor se topesc încet în ambiguitate şi în mister. Un imens sentiment al solitudinii învăluie totul şi în imagine se instalează aburii melancoliei. Dincolo de convenţii şi de rigorile limbajului, obiectele se animă pînă dobîndesc psihologia unor personaje cu un statut bizar. De-a latul unui peisaj ori pe textura vibrată a scîndurii de gard se profilează, abia perceptibilă, sub formă de umbră, silueta unui corp uman care poate fi a pictorului însuşi ori a privitorului care, prin exerciţiul contemplaţiei, se implică direct în structurile compoziţiei. Pînă şi elementele naturilor statice, în special cele legate de vitalitatea pămîntului - cartoful sau sfecla - sînt surprinse într-un moment echivoc de care se leagă deopotrivă extincţia şi regenerarea. Prin izolare şi prin supradimensionare, prin tratarea hiperrealistă a formei şi prin aşezarea lor pe fonduri neutre, obiectele lui Dumitriu sînt surprinse în acea deplinătate existenţială după care nu mai poate urma decît starea de criză.

Artistul părăseşte apoi brusc, spre sfîrşitul vieţii, registrul cromatic pe care l-a consacrat de-a lungul anilor, abandonează tonurile grele, încordările telurice şi melancoliile crepusculare pentru a intra la fel de neaşteptat într-o lume solară, predominată de alb şi de culori eterice. Compoziţia însăşi suferă profunde modificări, în primul rînd în sensul schematizării ei, foarte apropiate sistemului bizantin de codificare vizuală. Elementele de limbaj capătă o mai puternică autonomie, relaţiile în interiorul imaginii se abstractizează, iar convenţia estetică sau, mai exact, invitaţia privitorului la un alt gen de complicitate, primeşte o pondere inexistentă pînă acum în pictura lui Dumitriu. însă această surprinzătoare primenire, atît în expresie, cît şi în gîndirea plastică propriu-zisă, nu este nicidecum o ruptură şi cu atît mai puţin un abandon.

Departe de a fi un pictor al obiectelor, al substanţelor şi al materialităţii în accepţiunea ei generală, Dumitriu este, aşa cum am amintit deja, un permanent hermeneut în cîmpul conceptelor şi un neobosit creator de noţiuni plastice. El nu negociază cu datele imanente ale modelelor sale, ci încearcă să creeze categorii, să propună modele absolute în care să se regăsească toate variantele concrete posibile. Şi, din acest punct de vedere, chiar dacă pictorul vibrează spiritual şi se aşază într-un ambiguu spaţiu metafizic, asemenea artiştilor noştri din generaţia �70, ca strategie a construcţiei formei şi ca tip de asumare a limbajului, el este esenţialmente un optzecist. Lumea capătă realitate şi consistenţă nu prin îndemînarea mimetică a pictorului, prin fidelitatea lui faţă de un reper preexistent, ci prin grilele de lectură la care este supusă, ceea ce înseamnă, implicit, că ea se naşte şi se validează exclusiv în procesul formulării. Obiectul există în pictura sa în măsura în care convenţiile expresiei, ştiinţa codificării şi capacitatea de a reactiva mecanismele memoriei îşi propun să-i accepte şi să-i vehiculeze această existenţă. în clipa în care interesele comunicării se schimbă, prin reevaluarea limbajului şi prin resemnificarea textului, realitatea însăşi îşi modifică natura şi îşi primeneşte fizionomia. Aşa cum textualiştii generaţiei 80 exhibă auctorialitatea şi lasă cititorului deplina libertate de a percepe nemijlocit vocea naratorului, Dumitriu se autoreflectă în propriile sale compoziţii nu doar ca prezenţă morală şi ca portret psihologic, ci pur şi simplu ca prezenţă somatică, uşor adusă spre echivoc, prin conturarea umbrei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara