Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Ion Ghica, memorialistul epistolier (I) de Mihai Vornicu

Ca și M-me de Sévigné în Franța, Ion Ghica interesează istoria literaturii române printr-o singură operă, compusă din epistole. Dincolo de finețea observațiilor și de sprinteneala condeiului – care le sînt comune –, asemănarea se oprește aici. Căci în secolul XVII marchiza îi relata fiicei ei, exilată în provincie prin funcția importantă a soțului, existența și evenimentele cotidiene de la Curte și din saloanele pariziene ale vremii, făcînd reportaj monden contemporan. Ghica, trăitor într-un veac de-a lungul căruia societatea românească își schimbase temeliile, scrie deliberat spre a-și arăta colecția personală de amintiri și curiozități dintr-o lume dispărută parcă fără să se fi prelungit nicicum spre urmași: începutul secolului, nu foarte îndepărtat ca număr de ani, părea antichitate străveche, din alt mileniu, față de celălalt capăt al lui, deși era încă în viață o generație care le apucase pe amîndouă și care le unea.
Împrejurarea care îl împingea către povestit cînd ajunsese sexagenar o spune singur: „într-o seară lungă de iarnă, pe cînd ninsoarea bătea în geamuri, așezați pe jățuri la gura sobei“, evocîndu-și unul altuia trecutul, el și vechiul prieten Vasile Alecsandri hotărăsc amîndoi să pună pe hîrtie cele văzute și trăite în tinerețe, și să-și adreseze reciproc scrisori cu istorii de stări și de oameni păstrate în memorie – „fără însă de a ne abate niciodată șde laț a spune adevărul“. Contribuția poetului a fost minimă: o amintire înduioșată despre copilul țigan Vasile Porojan, tovarăș de jocuri de demult, o anecdotă despre un mare boier scump la formulele protocolare ale corespondenței dictate grămăticului său, pe care-l făcea să le scurteze sub felurite pretexte, fiindcă se considera deasupra celor cărora li se adresa. Ion Ghica însă se așază temeinic pe scris timp de cîțiva ani, alegîndu-și subiectele de voie, dar nu la întîmplare, căci urmărește metodic să umple tabloul uman și material al unor epoci, chiar cînd vreo anecdotă (din care are un sac plin) îl poartă uneori dincolo de linia principală a temei tratate într-unul sau altul dintre episoade. Scrie spontan, cu aparența conversației, și se vede imediat că are cumpănirea fluentă și stăpînită a unui spirit clasic: e dezinvolt, merge limpede la obiect, fără înflorituri exaltate nici cînd elogiază. Epistolele i-au fost tipărite începînd din 1879 mai ales în Convorbirile literare ale „Junimii“; ultimele, din 1881 încolo, au fost trimise de la Londra, unde a reprezentat România ca ministru plenipotențiar pînă în 1889.
Omul era mai degrabă mic de statură, negricios și hirsut, dar avea fațete și activități incredibil de multiple. A fost unic ca întindere de studii și interes pentru domenii de cunoaștere diferite, ocupații profesionale și preocupări culturale, activitate publică, întreprinderi, poziții oficiale ori funcții în stat: doar pe tronul domnesc n-a ajuns. Rînd pe rînd sau în același timp, a predat ca profesor ca Academia Mihăileană din Iași, a scos broșuri și gazete, a lucrat inginerie, a p u b l i c a t cercetări și manuale de economie, a pus la cale societăți secrete care au pregătit mișcarea de la 1848, a tras sfori ca diplomat și a militat pentru țară, a fost bei de Samos instalat de Poarta Otomană, iar în țară – ministru de Interne, de Externe și primministru, director al Teatrului Național (între 1877- 1881, în care calitate a refuzat să-l joace pe Caragiale), academician (și președinte al Academiei), ambasador, prozator.
Venise pe lume în 1816, ca fiu al banului Dimitrie (Tache) Ghica, ispravnic de Focșani, și al Mariei, născută Cîmpineanu. Din cei șapte copii, patru au murit foarte repede; la vîrsta adultă au ajuns doar el, o soră Maria și un frate mezin Pantazi – personaj mai împrăștiat, avocat cu veleități artistice, și el om politic. Afară de Cantacuzini, care purtau nume împărătesc bizantin, neam mai evghenit decît al Ghiculeștilor nu se putea: cu origini albaneze probabil modeste, ei au dat Moldovei și Munteniei zece domnitori începînd cu Gheorghe Ghica din sec. XVII, și se considerau pe deplin români, cu atît mai mult cu cît încuscririle de aproape două veacuri cu familiile aristocrației neaoșe se făceau repetat și în grup relativ restrîns; patru Ghiculești au fost mari dragomani ai Porții Otomane. Ion îi era strănepot lui Grigore III Ghica, cel tăiat de turci fiindcă se împotrivise la cedarea Bucovinei către Austria, după pacea de la Kuciuk- Kainargi din 1774. Domnitorii care au urmat Eteriei și lui Tudor Vladimirescu la București, înainte și după Regulamentul Organic, au fost Grigore IV și Alexandru Ghica, iar la Iași, ultimul înscăunat înainte de Unire a fost tot un Ghica, Grigore V. Sora bunicii paterne a lui Ion, Elenca Dudeasca, care era văduva lui Alecu Văcărescu și mama lui Iancu Văcărescu, îi declara candid nepotului că o luau amețelile cînd se gîndea la cît de evghenită le era stirpea: se înrudeau cu toți boierii mari, „și cu Cîndeștii, și cu Bărcăneștii, și cu Filipeștii, și cu Cantemireștii, și chiar cu Maria Tereza“ – deși ultima legătură genealogică nu-i era foarte lămurită.
Ca toți feciorii de boieri, învață întîi carte grecească, apoi, în 1831, cînd se deschide școala franțuzească a lui Vaillant la Sf. Sava, se mută acolo, unde e coleg întîi cu C. A. Rosetti și încă cîțiva, apoi și cu poetul Grigore Alexandrescu, și îl cunoaște pe Nicolae Bălcescu, în împrejurări pe care avea să le povestească în scrisori: cu amîndoi cei din urmă a legat prietenii trainice. În 1835 e la Paris, împreună cu alți fii de boieri trimiși la studii; grupul muntean (Nicolae Cantacuzino- Pașcanu, Iancu Filipescu- Vulpe, Ion Ghica) fraternizează cu cel moldav, în care se aflau și Alecsandri, și viitorul domn Cuza. Momentele de comunicare emoționată au și laturi comice: unul dintre moldoveni, cam megaloman și care se pretindea cu emfază conte, cere să i se trimită din țară vechile „armoarii“ – adică stema nobiliară a familiei; ai lui, necunoscînd cuvîntul, cred că e vorba de arme și de pușca părintească. Însă junii studenți, cu toții, se preocupă de starea de acasă și activează pentru a face cunoscută națiunea română în Apus; e de presupus că în această generație de tineri entuziaști și patrioți a germinat deja de atunci ideea unionistă. Ghica face învățătură bună și solidă: își ia bacalaureatul literar (cu oarecari opinteli), diploma de inginer de mine, urmează cursuri de matematici și de economie politică, e interesat de științele naturale.
Întors în țară cu elanuri întreprinză toare în 1841, e „bonjurist“, adică doritor pe față de reforme și înnoiri europene, își caută de lucru și complotează pentru uniunea principatelor sub același domn: în 1842 pleacă la Iași purtător al unei corespondențe secrete din partea cîtorva mari boieri valahi, care îi propuneau lui Mihai Sturdza, principele Moldovei, să ia domnia și la București. Acela declină invitația, considerînd că vremea nu venise încă; dar lui Ghica îi dă o catedră la Academia Mihăileană. Noul ieșean, împreună cu Kogălniceanu și Costache Negruzzi, scoate o revistă care n-a avut viață lungă, Propășirea. Cuvîntul-titlu era un semicalc lingvistic pentru vorba „progres“, încît cenzura l-a văzut subversiv și l-a tăiat: „foaia“ a ieșit fără nume, doar subtitrată „științifică și literară“.
Cu formația lui de științe practice și cu firea de ins pozitiv, care are picioarele pe pămînt și gîndește drept, Ion Ghica era cu adevărat liberal și progresist; în el se întîlnesc tehnicianul conștient de saltul material enorm făcut de vremea lui în istoria umanității și omul politic încîntat de consecințele modernizării asupra mentalității sociale.
Tematic, Scrisorile către V. Alecsandri s-ar putea grupa în trei categorii. Una ar cuprinde reflecțiile filozoficosociale din epistolele care prezintă suma părerilor lui asupra libertății sau a egalității; găsim în ele considerații juste, de bun-simț (ceea ce nu e la îndemîna oricui), într-o dezvoltare logică – dar este partea cea mai depărtată de literatură. Tot aici trebuie situat un lung text unde își expune concepțiile economice, construind descrierea unei insule utopice, numită Prosta, care arată modelul lui de societate agro-urbană ideală, organizată după criterii de eficiență a producției, de echilibru între clase și bunăstare a tuturor, bazată pe muncă. Schema povestirii, cel puțin în partea de început, îi va fi fost inspirată de „utopiile“ curente în literatura engleză, pornite cu Thomas More și Jonathan Swift, autorul călătoriilor lui Gulliver; mai departe, narațiunea devine un curs arid de economie politică. Însă și în aceste scrisori prea teoretice găsește prilejul să scoată anecdote prin care își ilustrează ideile sau descrețește frunțile, semn că scriitorul o ia totuși înaintea filozofului. Într-una inventează o scurtă istorie „locală“, cu fantoma unui cavaler cruciat. În alta, spre a dovedi cît de relativă poate fi noțiunea de libertate și mai ales cum era înțeleasă la noi, povestește pățania unei cucoane puse la amendă la Viena fiindcă își bătuse servitoarea țigancă luată cu ea în călătorie; odată întoarsă acasă, pe pămînt românesc, cucoana își pălmuiește cu sete servitoarea, zicînd: „Te salut, o, patrie de libertate, unde pot bate cînd voi!“
Alt grup îl formează scrisorile istoricopolitice, în care povestește amănunțit constituirea Eteriei grecești și acțiunea lui Tudor Vladimirescu, vremea și împrejurările în care a fost impus țărilor române Regulamentul Organic de către ruși, organizarea și desfășurările revoluției de la 1848 în Țara Românească, ori relatează memorialistic activitatea lui politică și diplomatică.
În toate momentele, jocul ascuns între marile puteri, Rusia și Poarta Otomană, a fost schimbător, și adesea evenimente însemnate par a fi fost decise de conjuncturi mărunte. Informațiile anecdotice vin să ne arate faptele în mișcare. Aflăm că Eteria, „întovărășirea“ secretă care a adus renașterea Greciei și apariția ei ca stat, întemeiată de poetul Rigas și condusă apoi de prințul Alexandru Ipsilanti, avea ca parolă de recunoaștere între membri vorba grecească tsaruki, cu răspunsulpaluki („opincă“ / „par“); fiecare jura să sacrifice totul cauzei comune a elenismului. Domnul Moldovei Mihai Șuțu era și el eterist. Tudor Vladimirescu, asasinat prin trădare de oamenii lui Ipsilanti în 1821, făcuse vitejește războiul de partea rușilor în campania contra turcilor din 1806- 1812, avea grad ofițeresc în armata țarului și fusese decorat de acesta. În 1821, în cele cîteva luni de ocupație a Bucureștilor de către eteriști și pandurii lui, care jefuiau la fel orașul, anarhia era totală. Grecii luptau avînd în minte ideea de patrie; pandurii se băteau împotriva oprimării fanariote ca zavragii, adică etimologic „pentru credință“ – însă vorba bulgărească cu sufix turcesc de unde le-a venit numele ajunsese să însemne, peiorativ, „revoltă, tulburare“. Represaliile turcilor sînt sîngeroase. Cei bănuiți de a fi fost eteriști erau vînați și dați pe față prin teste de zicere corectă a unei fraze anodine, dar presupusă a fi dificil de pronunțat pentru un nativ grec ori slav; anecdota fusese povestită și de cronicarul moldovean Neculce, care o plasase în alte împrejurări, petrecute cu un veac și jumătate înainte. Cîrjaliii prădau pînă la marginea Bucureștilor. Boierii refugiați în Transilvania de frica zurbalelor continuau cu intrigile, stîrniți și de consulul rus Pini, care învolbura apele spre a da un pretext de intervenție armatei moscovite, masată pe malul Prutului. Doi membri ai soliei trimise de boieri la Poartă, Ioniță Sturza și Grigore Ghica, sînt înscăunați de turci în Moldova și, respectiv, Țara Românească: au fost primii domni pămînteni după lunga stăpînire a Fanarului. Dar se află la ordinele pașalelor de Silistra, Rușciuk ori Vidin, care au drept de viață și de moarte. O întîmplare cu haz din vremea sultanului Selim III, la începutul secolului, arată pînă unde toate depindeau de hatîrul turcilor. Un badea Nicolae, oltean clăcaș, care lucrase negustorie cinstită pentru Mustafa Bairactar, cel ajuns vizir temut la Istanbul, se vede dintr-o dată căftănit de turc mare ban; vodă, neîndrăznind nici să nesocotească porunca turcului, nici să-și ridice boierimea în cap, se descurcă trimițîndu-l pe țăran în munți cu porunca de a fi ținut acolo, încît acesta trăiește pînă la moarte îmbrăcat în ițari și cojoc, dar cu țeasta rasă și cu barbă de boier, cum cerea rangul dobîndit. Epoca se încheie cu noul război ruso-turc din 1828-29, cînd contele Pahlen e numit prezident-plenipotent al divanurilor din cele două principate, de către comandantul trupelor de ocupație rusești, Wittgenstein. Regulamentul Organic din 1831 – constituția aplicată la nord și la sud de Milcov după Pacea de la Adrianopole, care a urmat victoriei rusești – a fost alcătuit de consulul țarului, Minciaki. Țările Române se deschideau spre Europa, și consecințele erau benefice; însă îndărăt se afla intenția rușilor de a lua controlul total la București și la Iași. Boierii luminați și iubitori de patrie s-au împotrivit, încercînd să manevreze între Moscova și Istanbul, spre a păstra o anume autonomie, în numele legii pămîntului și a vechilor convenții cu Poarta. Marele logofăt Iancu Văcărescu poetul, unchi de-al doilea al lui Ion Ghica, care se purtase în capul opoziției, a fost surghiunit cu domiciliu forțat la moșie de către generalul rus Kisselef. Fusese trădat de „Iuda“, prieten și confrate întru litere, care îi informase pe ruși pas cu pas de intențiile și acțiunile grupului naționalist din adunare. Deși Ghica nu-l numește direct, e de bănuit că acela era Heliade- Rădulescu.
Derulînd firul evenimentelor din pregătirea și desfășurarea mișcării revoluționare de la 1848, Ghica îl mai țintuiește o dată insinuant pe Heliade, care se alipise din mers și încerca să se pună în față, luînd atitudini mesianice: arbora mantia albă și propunea un discurs pompos către națiune. Proclamația guvernului provizoriu, citită mulțimii la Islaz, fusese însă deja scrisă de Bălcescu. Revoluția pașoptistă a fost opera tinerilor grupați în societatea „Frăția“, inițiată de Ghica, Bălcescu și căpitanul Cristian Tell, la care au aderat și Goleștii, și frații Brătieni și încă alții, dintre tineri și din cei vechi; întemeietorii se vor fi inspirat de la modelul de organizare a Eteriei grecești și a lojilor masonice. Heliade, la rîndul lui, îl considera pe Ghica un trădător, acuzîndu-l că se eclipsa la greu, probabil fiindcă acesta a plecat imediat la Istanbul, spre a susține cauza revoluționară pe lîngă Poarta Otomană. Însă împricinatul povestește că rolul de sol i-a fost propus întîi lui Heliade, care ar fi refuzat. Oricum, Ghica rămîne mai mulți ani în străinătate și evită încercările represaliilor și ale exilului silit cu care s-au înfruntat ceilalți fruntași ai mișcării.
Totuși, la Constantinopole, Ghica n-a stat inactiv: țesătura diplomatică din jurul Principatelor îi cuprindea acum și pe alți mari puternici ai Europei, pe lîngă țar și sultan. Franța, Anglia, Austria erau intrate în joc – și Ghica înaintează memorii, ține legătura între Poartă, consuli și reprezentanți influenți din Apus. În împrejurările tulburi de la începutul războiului Crimeii – izbucnit în 1853 între ruși și turci, aceștia din urmă sprijiniți acum de puterile occidentale – Reșid-pașa îl face bei de Samos, cu binecuvîntarea ambasadorului englez, și Ghica debarcă pe insulă ca înalt funcționar al administrației turcești. E primit acolo cu istorii bizare, care să-l înspăimînte, însă noul bei are pistoale bune și caracter solid. Samos devenise un cuib de pirați: erau cîteva sute, și paralizau aprovizionarea frontului aliat din Crimeea. Aveau cîștiguri încă din răpiri și răscumpărări, atacau caravanele în drum spre Mecca. Între ei, cel mai admirat era un anume Hiotoglu (numele îl arată fiu al unuia originar din insula Chios). Ghica face apel la marina militară franceză și stîrpește tîlhăria din Marea Egee, după cîteva expediții în forță și spînzurări de pirați prinși. Un altul, Iani Macri, un fel de haiduc al mărilor, tînăr elegant și frumos, îmbrăcat cu fustanelă creață și cămașă de borangic, dar individ fioros care săvîrșise mai multe omoruri – între care și pe al lui socru-său –, avînd mustrări de conștiință, i s-a predat singur; judecat, a murit de oftică în închisoare după șase luni. Aici, iarăși o întîmplare de pomină. Pe fregata care măturase pirateria se prezintă în vizită de curtoazie un personaj oficial în mare ținută, consul al unei puteri: e primit cu onoruri, salve de tun, aperitiv cu ofițerii, discursuri. La plecare, iarăși imnuri și salve. Abia dus, barca se întoarce cu alt consul, care era leit cu primul și îmbrăcat cam la fel. Ceremonialul se reia de vreo trei ori, pînă cînd căpitanul observă asemănarea: insul răspunde că reprezintă consular opt țări diferite, și revenea pe rînd în numele fiecăreia, schimbînd doar pălăria și pavilionul bărcii care-l aducea. Ghica a stat bei de Samos pînă în 1859, la unirea Principatelor, și în acest timp a întemeiat pe insulă așezăminte de folos obștesc.

(continuare în numărul viitor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara