Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Ion Muşlea despre folcloriştii Blajului de Ion Buzaşi

A trecut o jumătate de secol de la moartea lui Ion Muşlea, „unul din fruntaşii folcloristicii româneşti”, iniţiatorul Arhivei de Folclor şi al Anuarului Arhivei de Folclor, întemeietorul Şcolii folcloristicii clujene.

În domeniul folclorului şi etnografiei contribuţiile sale ştiinţifice se pot grupa în patru domenii: istoria folcloristicii, obiceiuri şi literatură populară, teatru popular şi artă populară. În domeniul istoriei folcloristicii cele mai importante pagini sunt cele referitoare la folcloristica Blajului. Ion Muşlea, originar din Şcheii Braşovului, stabilit la Cluj a avut strânse legături de prietenie cu o serie de cărturari blăjeni din perioada interbelică: Al. Lupeanu-Melin, Şt. Manciulea, Coriolan Suciu, Nicolae Comşa, Nicolae Albu, Radu Brateş ş.a. Cu unii dintre aceştia a purtat o corespondenţă pe teme literare şi folclorice, căci fără să fie propriu-zis folclorişti, aceşti cărturari blăjeni nu au ocolit în studiile şi articolele lor nici această componentă din istoria culturii blăjene. Unele din aceste articole au fost utilizate de Ion Muşlea şi au constituit un imbold pentru cercetări mai aprofundate consacrate lui Samuil Micu-Clain, Timotei Cipariu, Nicolae Pauleti şi Ion Bianu. Sunt în general studii ocazionate de aniversări sau comemorări ale acestor cărturari, cărora le prezintă pentru prima dată, cu o bogată argumentare şi cu competenţă profesională, contribuţia lor la istoria folcloristicii româneşti.

Însemnările folclorice ale lui Samuil Micu sunt preluate din două lucrări: Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor (1800) şi Dictionarium valachicolatinum, terminat în 1801 ( tipărit postum de Gáldi László, la Budapesta, în 1944). În aceste însemnări el vorbeşte despre unele obiceiuri folclorice şi arată corespondenţa cu obiceiurile romanilor. Ion Muşlea reproduce pe larg aceste corespondenţe:„Romanii cei vechi de la Roma săptămâna cea mai de pre urmă a Bahiferiilor, adică cum zicem noi a câşlegilor sau a dulcelui Crăciunului, o chiema zilele nebunilor. Românii astăzi încă săptămâna cea mai de pre urmă a dulcelui Crăciunului o chiamă săptămâna nebunilor”.

Însemnările folcloristice ale lui Samuil Micu – „au deschis noi perspective în viaţa culturală a românilor, arătând importanţa şi semnificaţia obiceiurilor poporului şi a culegerii lor”. Partea a patra a cărţii sale, Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor, „arată cum că din Dachia de neam sunt şromaniţ de la Roma”. Iar într-o menţiune mai amplă revine asupra acestor corespondenţe a unor obiceiuri prin care demonstrează şi în felul acesta, originea romană a poporului român: „Aceea se adeverează din obiceaiuri… A doua se adeverează din obiceaiuri, cum că românii sunt rămăşiţele romanilor celor vechi de la Traian în Dachia aşezaţi, cum învăţaţi oameni au luat seama, că ceale mai multe obiceaiuri, cum că cele mai multe obiceaiuri ale românilor din Dachia sunt tocmai acelea care le-au avut romanii cei vechi din Italia”.

În Dictionarium valachico-latinum găsim, de asemenea, mai multe noţiuni folclorice, explicate în limba latină prin succinte definiţii ale unor obiceiuri populare: Armindeni, Căluşari, Colindă, Sânziene, Turca. La Armindeni se arată obiceiul romanilor de a aşeza în faţa porţilor în prima zi de mai, ramuri verzi de copaci, simbolizând biruinţa primăverii. (Eminescu îşi începe una din postumele sale, o poezie de dragoste, cu referinţă la această denumire:„Azi e zi întâi de mai/ Zi frumoasă de Armindeni/ Eu te cat frumoasa mea/ Eu te caut pretutindeni”; iar Coşbuc utilizează acest obicei pentru a crea o legendă religioasă despre inducerea în eroare a iudeilor care voiau să-l ucidă pe Isus.) Cărturarii Şcolii Ardelene consemnau aceste obiceiuri, unele având accentuat caracter de superstiţii, numai din dorinţa de a adăuga încă un argument pentru a dovedi originea noastră romană, dar erau şi combătute „cu înverşunarea caracteristică iluminiştilor.”

Personalitate enciclopedică, lui Timotei Cipariu nu i-a fost străin nici un domeniu al ştiinţelor umaniste. Pentru cercetările sale de istoria limbii, de gramatica istorică şi de istoria literaturii, folclorul literar, căci Timotei Cipariu de acesta s-a ocupat îndeosebi – i-a oferit un material preţios. La Cipariu întâlnim „întâia oară interes sistematic pentru literatura populară, simţ literar, (poetic) şi posibilitatea poetizării” – în creaţia poetică proprie. Cei care s-au ocupat de activitatea atât de bogată şi diversă a lui Cipariu, bazaţi pe unele declaraţii sau însemnări ocazionale, au susţinut că învăţatul blăjean şi, în general reprezentanţii Şcolii Ardelene, au avut dacă nu dispreţ pentru literatura populară, o neîncredere, o rezervă faţă de ea. În scrierile autobiografice mărturiseşte că a ascultat, rostite sau cântate de maică-sa, mai multe balade şi cântece populare şi, regretă că atunci nu le-a preţuit şi nu le-a notat „pentru că nu ştiam ce valoare au asemenea cântări, încă şi după ce am crescut mai mare nu leam ştiut preţui, să le adun din gura ei, iar când am ştiut a le preţui, acea gură armonioasă era amuţită sub pământ”. A cules el însuşi poezie populară, dar a fixat şi o cerinţă sine qua non, pentru o colecţie autentică: Literatura populară să fie notată aşa cum o rosteşte poporul. A cules pentru prima dată şi proza populară: poveşti, istorioare, anecdote (pe care el le numeşte fabule). Înaintea lui, o culegere de asemenea istorioare ne-a dat Iordache Golescu, unele dintre acestea plăcându-i atât de mult lui Eminescu încât le adnotează şi copiază fragmentar. Din poezia populară se inspiră în câteva creaţii din lirica sa de dragoste, scrisă în metru popular sau versifică obiceiuri şi credinţe: Sân-Georgiu, Buna mea ş.a. În prefaţa Elementelor de poetică, metrică şi versificaţiune (1863) e întâia oară când un învăţat român îşi spune cuvântul autorizat despre poezia populară şi ia atitudine împotriva «îndreptărilor», adică împotriva procedeelor practicate de Alecsandri. Ion Muşlea arată că Timotei Cipariu este „îndrumătorul” folcloriştilor blăjeni în privinţa culegerii poeziei şi prozei populare.

Nicolae Pauleti, fostul său elev, la îndemnul lui Cipariu realizează prima culegere de poezie populară Cântări şi strigături româneşti din Roşia de Secaş, datând din 1838, devansează cu mai bine de trei luştri colecţia lui Vasile Alecsandri; iar Ion Micu Moldovan, cel mai apropiat colaborator al său, va iniţia prin elevi o mare colecţie de poezii populare din Ardeal, publicată însă de J.U. Iarnik şi Bârseanu; – o nedreptate, în fond, pe care au încercat s-o rezolve în ultimii ani Ovidiu Bârlea şi tinerii săi colaboratori Ion şi Maria Cuceu, publicând această culegere pe care o restituie cu îndreptăţire adevăratului lor creator: Ioan Micu Moldovan.

Ion Bianu n-a fost propriu-zis folclorist, ci în primul rând filolog, istoric literar, biograf şi ctitorul Bibliotecii Academiei Române. Dar, ca elev al Blajului, se considera un fiu sufletesc al lui Ioan Micu Moldovan şi iubea folclorul, pe care-l considera „floarea culturală a sătenilor”. A scris puţin despre folclor, doar trei articole, dar a iniţiat în cadrul publicaţiei „Memoriile Academiei Române”, o colecţie de folclor şi etnografie Din vieaţa poporului român pe care o coordona, a sprijinit la propunerea lui Ion Muşlea înfiinţarea Arhivei de Folclor şi în cadrul acesteia publicarea Bibliografiei folclorului românesc.

Un continuator şi, un preţuitor al lui Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea va merge pe urmele lui, aprofundând, preocupările folclorice la reprezentanţii Şcolii Ardelene, îndeosebi Ion Budai-Deleanu, şi restituind la adevărata dimensiune, activitatea folclorică a lui Ioan Micu Moldovan. Şi tot ca Ion Muşlea, Ovidiu Bârlea va sprijini şi va îndruma pe tinerii folclorişti clujeni: Ion Taloş, Virgil Florea, Ion Cuceu ş.a.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara