Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Ion Vianu şi individuaţia de Marius Miheţ

Ion Vianu, Frumuseţea va mântui lumea şi alte eseuri, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 488 pag.

Nu este deloc întâmplă- toare hotărârea lui Ion Vianu de a aşeza în fruntea eseurilor sale un studiu despre problema paternităţii. În Amintirile dialogate cu prietenul său de-o viaţă, Matei Călinescu, el rememorează, la un moment dat, motivele alegerii psihiatriei. La vremea respectivă, Tudor Vianu se opune categoric, fiind de părere că opţiunea nu are viitor.

Ba mai mult, tatăl consideră specializarea drept una marginală, fără acces la un Centru generic, nici chiar în interiorul medicinei. În răspăr, fiul se arată dezinteresat de orice probitate a viitorului disciplinei şi ignoră lipsa prestigiului ce se conturează în privinţa ei. Tot ce visează tânărul Ion Vianu se regăseşte în pasiunea veche, descoperită la vârsta adolescenţei, când citeşte prima dată pe Freud. I se pare că psihiatria îi permite să exploreze în voie o altfel de interioritate. Totodată, el păstrează şi o cumpănire tainică, aceea de-a-şi ajuta, fie şi simbolic, mama. Iată doar câteva date biografice îndeajuns de concludente încât să justifice o întreagă pledoarie de viaţă asumată. Ion Vianu nu scrie nimic în afara unui sine ultragiat pus adeseori în slujba unui spirit convins de faptul că fără literatură prea puţine lucruri se pot justifica până la capăt în profesia lui. Dacă Freud însuşi ilustra argumentele prin literatură, cum putea el rămâne în afara ei? Eseurile lui Ion Vianu au fluenţa artistică a argumentaţiei lui Jung şi salubritatea concluzivă a unui Freud.

În ambianţa aceasta interioară scrie Ion Vianu. Nu are nimic resentimentar în notaţiile cu rădăcini biografice – şi ar avea destule motive. În schimb, se remarcă detaşarea eseistului. Până şi de evenimentele sensibile cărora le-a fost martor. Greu de atins echilibrul interior al scriitorului psihiatru trecut prin numeroase vămi în ţară, în exilul elveţian şi apoi, din nou, în reacomodarea românească. Relaţia însăşi cu ţara poate fi interpretată ca expresie a fiului întors la o simplificare nostalgică.

Cum spuneam, eseul despre paternitate ce deschide seria studiilor din Frumuseţea va mântui lumea nu putea fi ales incidental. După ce parcurge temeinic etimologia noţiunilor de pater şi mater, Ion Vianu se opreşte la exemplificări din Vechiul Testament. De aici, eseistul ajunge la relaţia lui Kierkegaard cu tatăl lui, intuind simetria cu atitudinea dispreţuitoare a lui Avraam faţă de Dumnezeu. Fisură, pentru danez, preschimbată în celebra disperare a sistemului său filosofic. În continuarea demonstraţiei, Kafka şi Scrisorile către tată vor justifica ideea centrală, anume că „Tatăl este o creaţie a fiului”. Intim legate de problema tatălui se anunţă şi dogmele bătrâneţii. Ion Vianu ştie din experienţă – şi pare împăcat de ceva vreme – că vitalitatea se descoperă cu adevărat când începem să pierdem din viaţă îmbătrânind.

Gândurile scriitorului au întotdeauna ceva din sobrietatea celui detaşat, dar rămas în criză, care nu poate glumi. Livius Ciocârlie, de pildă, vorbeşte despre bătrâneţe cu autoironia unui individ ce a modificat înfrângerea în victorie. Ion Vianu insistă, am impresia, pe conservarea unei etici superioare. Un exemplu: „Nu ai dreptul să te târăşti liniştit spre moarte. Nici pe cel de-a fi frustrat, de-a suporta prost faptul că dacă nu mai eşti rege nu mai eşti nimic. Acestei condiţii nu i te poţi refuza, dar nici nu poţi s-o accepţi… fără condiţii”. Cuvintele de mai sus se aplică lui Lear, însă ideea persistă: „Bătrâneţea implică o contradicţie a cărei ieşire este îngustă”. Una dintre soluţii ar fi memoria – „templul în care se refugiază idealismul, un idealism necesar, o judecată care contrabalansează cinismul inerent. În faţa injustiţiei apare, ca o compensaţie, nevoia de memorie”. Sunt consemnaţi pe spaţii mici Cicero, Hegel, Jaspers, Jankélévitch, Nietzsche, Hazard, Eliade, Fukuyama şi mulţi, mulţi alţii. Memoria istorică de dată recentă înregistrează supremaţia „omului-masă”, una ce se perpetuează cu eficacitate crescândă. Mai departe, memorialisticii i se identifică un risc major: memorialistul „trebuie să se abţină de la egolatrie. Preamărirea de sine, locul prea mare dat frustrărilor personale zădărnicesc eforturile memorialistului”. Incitante se dovedesc şi excursurile. Relaţia dintre amintiri şi roman creează o emulaţie specială: „Scriem un roman din două motive: fiindcă avem de ascuns ceva (şi vrem, prin ficţiune, să torsionăm firul memoriei); sau fiindcă vrem să facem să treacă, prin pilda pe care o prezentăm, o idee, un principiu politic sau filosofic. Romanul e o ocolire a ceea ce mi se pare funcţia primară a literaturii: metamorfoza în limbaj a vieţii şi năvalnica ei curgere. Literatura pură ar trebui să fie memorialistica. Dar nu orice memorii aparţin literaturii pure. Am văzut cât este memorialistica de supusă politicii, apărării eului şi altor circumstanţe de oportunitate. Un Bildungsroman de mare calitate trebuie să rămână în afara acestor preocupări”. Bunăoară, în romanul Paramnezii (2005), întâlnim asemenea constatări volitive: „Cititul seamănă cu visul. Suntem hipnotizaţi citind” sau, în altă parte: „mă delectez cu durata, goală ca un ou căruia i-ai sorbit gălbenuşul. În loc să lupt, şlefuiesc o oglindă de privit vidul, scriu memorii imaginare”. Fireşte că, dincolo de confesiunea naratorului, se poate ghici un autor cu preocupări, iată, avansate şi în eseuri. Cu alte cuvinte, literatura „pură” despre care vorbeşte Ion Vianu – desăvârşită numai prin memorialistică – se poate traduce printr-un tip de roman confesiv. Intenţionalitate (dacă nu cumva, jubilaţie!) ce se poate verifica atât în Vasiliu, foi volante (2006), cât şi în admirabilul Amor intellectualis (2010). 

Eseurile vin în completarea eforturilor din celelalte genuri practicate de Ion Vianu şi ele definesc bogăţia individuaţiei. Înţeleg conceptul în termenii lui Jung, pentru care individuaţia înseamnă a deveni propriul sine, „ajungerea la propriul sine”, realizarea de sine. Nu e deloc vorba de egocentrism, cum avertiza şi austriacul, ci de a implica întreaga lume într-un sine totalizator. Aici e miza lui Ion Vianu din eseuri şi din literatura lui în genere.

Nu lipsesc din Frumuseţea va mântui lumea aprecierile despre impostură (pe care o socoteşte eternă), semnificaţia universală a revoluţiei, disoluţia familiei, ateismul şi relativizarea credinţei, liberul arbitru, demonismul şi boala ideologiilor, alături de multe alte problematici, imposibil de sintetizat într-o simplă cronică. De altfel, Cosmin Ciotloş a comentat la rându-i eseurile lui Ion Vianu, tot în România literară – pe care le consideră, inspirat, „metonimii ale sinelui”. De aceea nu insist asupra investigaţiilor psihocritice pe seama „cazului” Mateiu Caragiale. În schimb, voi face câteva aprecieri despre eseul care dă şi titlul volumului. Ce vrea să spună Ipolit Terentiev (din romanul Idiotul) când afirmă că „Frumuseţea va mântui lumea”? În eseul Omul plat şi excesele lui, Ion Vianu notează că inconştientul freudian are o „adâncime metafizică”. Tabloul lui Holbein, Christ mort, dublează depresia suicidală a lui Ipolit tocmai activând o asemenea perspectivă subterană – aici ajunge, de fapt, Ion Vianu, când developează simultan conflictul dintre viaţă (Mîşkin) şi natură, redusă dostoievskian la funcţia de „monstruoasă mecanică a Morţii” (Rogojin). Frumuseţea, aşadar, rămâne completă numai prin întruparea lui Christos. În a doua exemplificare, Mitea Karamazov înfăţişează în discursul lui un alt antagonism: între Madona şi Sodoma, avertizând, prin Alioşa, asupra limitelor „virtuţilor profane”. Modelul dostoievskian al frumuseţii, aşa cum îl înţelege Ion Vianu, va fi urmărit la alţi scriitori şi artişti, precum Cehov, Proust, Vermeer, Rozanov, Chagall, Lawrence şi Soljeniţîn. Aşadar, o tradiţie însemnată. Ar fi fost interesant, trebuie să recunosc, un dialog cu istoricul de artă Victor Ieronim Stoichiţă pe seama tabloului ce-l prezintă pe Isus în mormânt. Celălalt exilat în Elveţia aborda acelaşi subiect în Efectul Don Quijote (1995). Numai că accentul cădea pe tragic şi pe alte categorii ale frumosului negativ.

Fie că sunt scrise cu rigoare ştiinţifică, fie că, literaturizate, ele aduc cu nişte confesiuni în expansiune, eseurile lui Ion Vianu din Frumuseţea va mântui lumea sunt, şi de bună seamă aşa şi trebuie citite, o serie de epifanii ale unui destin esenţializat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara