Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Aniversare:
Irina Mavrodin - 80 de Elena-Brânduşa Steiciuc


Învingătoarea

Moştenitoare a unei lungi şi puternice tradiţii francofile, poeta, eseista şi traducătoarea Irina Mavrodin este astăzi una dintre figurile emblematice ale francofoniei europene, la care a contribuit în calitate de mediator, dar şi de creator, de-a lungul unei cariere de peste jumătate de veac. Născută pe 12 iunie 1929, la Oradea, a crescut şi s-a format, aşa cum îşi aduce aminte, într-o atmosferă de "caldă intimitate româno-franceză": tatăl, Anastase Mavrodin, discipol al lui Charles Drouhet, a fost mulţi ani profesor de franceză la Liceul "Unirea" din Focşani, iar mama, Maria Mavrodin, s-a numărat printre primele femei medic oftalmolog din România acelor timpuri. Viitoarea universitară va face studii de Litere - limba şi literatura franceză - la Universitatea bucureşteană, ceea ce în epoca stalinistă nu era cea mai bună alegere pentru un adolescent. Terminând parcursul academic în 1954, ca şef de promoţie, va deveni asistent imediat după terminarea studiilor, începând o carieră universitară care, practic, nu s-a oprit niciodată. Teza de doctorat, Nathalie Sarraute et le Nouveau Roman (1972) a propus o viziune novatoare în abordarea literaturii franceze în spaţiul academic românesc. Titulară a Universităţii din Bucureşti până la acea pensionare prea timpurie din 1985, a avut şi are - după 1989, cu statut de titular sau de profesor asociat - colaborări cu Universităţile din Craiova, Sibiu, Suceava sau cu prestigioasa école Normale Supérieure, unde a coordonat stagii de poetică.

Pe parcursul tuturor acestor ani, Irina Mavrodin a transmis neîncetat noilor generaţii de studenţi, masteranzi sau doctoranzi un "savoir" care se compune din informaţie, dar şi din generozitate, ataşament faţă de valorile României şi ale spaţiului francofon, onestitate intelectuală. O pecete şi un sigiliu deschizător de drumuri pentru mulţi dintre noi.

*

Activitatea de traducător a Irinei Mavrodin este exemplară, din foarte multe puncte de vedere. Începând din 1967 (antologia Madame de Staël, De la littérature. De l'Allemagne. Corinne ou l'Italie, Bucureşti, Ed. Univers), an după an, panoplia traducătoarei, vastă şi variată, reuşeşte performanţa de a reuni titluri din toate epocile şi genurile literaturii franceze, învingând dificultăţi de ordin lingvistic sau cultural: Madame de Sévigné, Aloysius Bertrand, Eugčne Delacroix, Gustave Flaubert (Premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor, 1985), Élie Faure, André Gide, Francis Ponge, Henri de Montherlant, Albert Camus, Maurice Blanchot, Jean Cocteau, Gérard Genette, Paul Ric�ur, Gaston Bachelard, Albert Cohen, Pierre Chaunu, Émile Cioran, André Pieyre de Mandiargues, Patrick Rambaud, Paul-Louis Courier, Camille Laurens. Recent, traducătoarea s-a îndreptat şi spre alte spaţii ale "planetei francophone": romanul Femme nue, femme noire / Femeie goală, femeie neagră de Calixte Beyala, una dintre cele mai cunoscute autoare africane de expresie franceză (Ed. Trei, 2007).

Piatra de încercare a fost, fără îndoială, marea reuşită a integralei Proust, la care Irina Mavrodin a lucrat mai bine de un deceniu şi care i-a adus binemeritate premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (2002), Premiul "Iulia Hasdeu", titlul de Chevalier des Arts et des Lettres (1992) şi Premiul "14 Juillet" (2004).

Reflecţia sa asupra actului traducerii nu este mai puţin importantă şi ea a mers în paralel cu activitatea propriu-zisă, pe care teoreticiana nu o consideră un act de transpunere mecanică dintr-o limbă în alta, ci un act creator, o posibilă hermeneutică. Recentul volum de eseuri Despre traducere, literal şi în toate sensurile (Ed. Scrisul Românesc, 2006) este rezultatul unei suite de întrebări pe care Irina Mavrodin şi le-a pus de-a lungul vremii: "Este traducătorul un creator sau este el un simplu artizan sau, şi mai rău încă, un executor mecanic al unui act de transcriere (mulţi dintre cei care nu au tradus niciodată nici un rând îl văd nu departe de această postură)? Este traducerea o operă, şi dacă da, prin ce se deosebeşte statutul său de cel al operei traduse? ş...ţ Până la ce punct, şi în ce fel (întrebare care se poate pune şi în legătură cu literatura, cu arta în general) este traducerea literară un act care ţine numai de spontaneitate, de inspiraţie, de talent ?" Irina Mavrodin a reuşit să creeze o "teorie minimală" în acest sens, fundamentată pe conceptul-cheie de "practico-teorie", reunind o serie de concepte din domeniul poeticii/poieticii, cum ar fi: lectura plurală, ambiguitatea, literalitatea, literaritatea etc. Hermeneutul şi traducătorul îşi dau mâna, reuşind uneori performanţa de a crea noi modalităţi de lectură şi de a remodela receptarea.

*

Ca eseistă, Irina Mavrodin este autoarea unui număr impresionant de titluri ce au marcat gândirea critică a ultimelor decenii: Spaţiul continuu, Ed. Univers, 1972; Romanul poetic, Ed. Univers, 1977; Poussin - Praxis şi metodă, Ed. Meridiane, 1981; Modernii, precursori ai clasicilor, Ed. Dacia, 1981; Poietică şi poetică, Ed. Univers, 1982; ed. a II-a, Ed. Scrisul Românesc, 1998; Stendhal - Scriitură şi cunoaştere, Ed. Albatros, 1985; Punctul central, Ed. Eminescu, 1986; Mâna care scrie, Ed. Eminescu, 1994; Uimire şi Poiesis, Scrisul Românesc, 1999; Cvadratura cercului, Ed. Eminescu, 2001; Cioran sau marele joc/ Cioran ou le grand jeu, Ed. Institutul Cultural Român, 2007.

Apărut la sfârşitul anilor '70, volumul de eseuri Romanul poetic propunea, prin cele trei articulaţii ale sale (O nouă formă de roman; Repere pentru o lectură poetică; Repere pentru o lectură problematică şi socio-critică) o înnoire a receptării critice şi universitare a acestui gen literar, sub impactul Ťnoii criticiť franceze şi a Noului Roman, aflat în plină expansiune în acea perioadă. Tipul de lectură a noilor forme romaneşti, pe care universitara Irina Mavrodin îl propunea încă de pe atunci studenţilor şi cititorilor ei, era puternic marcat de modelele acelor ani (Barthes, Greimas, Genette, Ricardou), dar şi de mărturiile sau teoretizările unor creatori importanţi, care au practicat romanul autoreflexiv sau metaromanul.

Preluând din volumul anterior o serie de elemente, eseista îşi continuă demersul într-o altă monumentală lucrare, fundamentată pe un dublu punct de plecare: Poietică şi poetică. Autoarea pune faţă în faţă "ştiinţa despre alcătuirea sintactică a operei (operelor) ca atare" şi "ştiinţa despre activitatea specifică prin care este instaurată opera", cele două fiind analizate în diferenţa lor, într-o încercare de a dinamiza "prin punerea lor într-o relaţie dialectică, două concepte ce referă, fiecare în mod propriu, la o epistemologie a scriiturii ca praxis". Procesul prin care se instraurează opera este privit din perspectiva scriitorului, după cum precizează textul liminar, iar capitolele care compun eseul sunt tot atâtea argumente ce susţin şi construiesc teoretizarea: Impersonalizarea creatoare, concept central al unei poietici/ poetici; "Nuntirea miraculoasă"; Eu biografic/ eu impersonal (creator); "Decolarea" proustiană; Impersonalizarea eului creator: o lege a procesului de creaţie; Impersonalizare, inspiraţie, fabricaţie poetică; Impersonalizarea ca alienare/ dezalienare; Relaţia acţiune artistică/ material/ operă.

Mâna care scrie (Premiul pentru eseu al Uniunii Scriitorilor, 1995) se situează în aceeaşi zonă a "în-fiinţării" creatoare, considerată din perspectiva unei duble determinări: cea a necesităţii şi cea a hazardului. Pornind de la premisa că mâna care scrie (sau pictează, sculptează) este "instrumentul prin care hazardul se transsubstanţializează în necesitate, iar necesitatea se regăseşte în hazard", eseista pune în relaţie trei concepte - poiesis, hazard, necesitate - în funcţie de care elaborează o teorie asupra Hazardului în artă, cu ample exemplificări ce ţin de travaliul creatorului, al traducătorului sau al editorului. Privind cu uimire (altă formă a percepţiei mavrodiniene, teoretizată în eseuri, cristalizată în poeme) acel primum movens al hazardului, autoarea îl consideră "totdeauna fericit şi bun, căci prin medierea lui se produce ecloziunea şi instaurarea necesităţii care este opera".

*

Voce distinctă chiar de la debut, Irina Mavrodin a mizat pe o un minimalism al expresiei poetice, pe o formulă a concentraţiei maxime, de o tulburătoare concizie, atât în limba română cât şi în franceză: Poeme, Ed. Cartea Românească, 1970; Reci limpezi cuvinte, Ed. Cartea Românească, 1971; Copac înflorit, Ed. Cartea Românească, 1978; Picătura de ploaie, Ed. Cartea Românească, 1987; Vocile, Ed. Cartea Românească, 1998 - Premiul Uniunii Scriitorilor (1999); Punere în abis, Ed. Eminescu, 2000; Capcana / Le Pičge, ediţie bilingvă, Ed. Curtea Veche, 2002; Centrul de aur, Ed. Scrisul Românesc, 2003 (Premiul Editurii Scrisul Românesc); Uimire/ Émerveillement, ediţie bilingvă, Ed. Minerva, 2007.

Devenită principiu de creaţie, uimirea despre care vorbeam este mai mult decât o atitudine în faţa "miracolului repetat", este o posibilă cale spre acel "centru de aur", deşi fără a fi întotdeauna sursă de comuniune :

Uimirea aceasta / în faţa unui / Fir de păpădie / E toată viaţa mea // Tu nu vei înţelege / Eu nu voi înţelege // Uimirea ta e alta (Poemul firului de păpădie, Capcana/ Le Pičge, p. 50)

Eul poetic se poziţionează undeva între lumea foarte concretă şi marele Tot, revelat de numeroase epifanii. Impregnat parcă de chintesenţa tuturor religiilor lumii, acest eu descoperă elementele cele mai umile ale realului, care sunt şi o cale spre un nivel superior de înţelegere, lucid şi armonios.

Poeta Irina Mavrodin, ale cărei ultime volume sunt bilingve, nu trăieşte nici o tensiune între "vocea franceză" şi cea în limba maternă. Citindu-i poemele scrise aproape "în oglindă", ne dăm seama că în cazul ei, acel spaţiu entre-deux, teoretizat de Daniel Sibony, nu constituie o fractură, o ruptură între cele două culturi sau identităţi, ci o îmbogăţire permanentă. La Irina Mavrodin, acest "tangaj" între versantul român şi cel francez al expresiei poetice face parte din "binecuvântările" unei identităţi asumate: cea a unei francofile "de viţă veche".

*

Învingând adversităţile timpului, ale timpurilor, "domesticind" biblioteci întregi, instaurând un echilibru care nu e doar un efect al hazardului, Irina Mavrodin îşi poartă cu graţie mirabila forţă. }esutul vieţii, ţesutul operei se întrepătrund într-un tot armonios, dând celor ce vin din urmă un exemplu fondator. La mulţi ani, Irina Mavrodin!