Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
ironia la G. Călinescu de Petru Vaida

estetica s-a născut, scrie G. Călinescu la începutul Principiilor de estetică, din lipsa de sensibilitate artistică a unor intelectuali care sperau să obţină pe calea ocolită a teoriei ceea ce n-au putut simţi direct.

„Aceşti indivizi (...) simt o mare uşurare când printr-un raţionament sau prin însuşirea părerilor unor critici ajung la încredinţarea că se află în faţa unei opere valoroase. Atunci se produce o adevărată bucurie, care însă nu e bucuria estetică, ci bucuria de a fi scăpat de incertitudine”.

Ironia nu este însă întotdeauna aşa de fină. În eseul Domina bona, consacrat lumii lui Caragiale, ironia devine extravagantă, burlescă. Călinescu reinterpretează personajele din comediile lui Caragiale, atribuindu-le ipostaze de neconceput. Trahanache e mistic. Jupân Dumitrache aristocrat, Caţavencu romantic; Conu Leonida „are procese intelectuale (...) ameţitoare”.

Argumentarea acestor metamorfoze este tot atât de fantezistă şi de un haz irezistibil. Ironia stă – mai mult decât oriunde – tocmai în această argumentare, criticul pledând – aparent – cu cea mai mare seriozitate incredibilul.

Domina bona este traducerea în latină a expresiei „damă bună” din strigătul Cetăţeanului turmentat. „Să trăiască coana Joiţica, că e damă bună!”. De fapt, Zoe n-a dovedit prin nimic că e bună, ba comite şi un adulter de care Cetăţeanul ştie. „Da, coana Joiţica e culpabilă, dar şi Maria a născut fără nupţii”. Cetăţeanul „înţelege suavitatea femeii, impecabilitatea ei pe plan duhovnicesc”. El este un mistic, şi face parte din familia lui Trahanache şi Jupân Dumitrache, care nu concep culpabilitatea soţiilor lor.

Călinescu răstoarnă sensul noţiunilor, înlocuieşte definiţiile reale cu altele arbitrare. Criticul afirmă, de exemplu, că aristocratul se defineşte numai prin apartenenţa la un grup exclusivist, la o „castă”, cu un sentiment de onoare specific, şi care dispreţuieşte pe cei din afara ei.

Aşa şi cherestegiul Jupân Dumitrache este un aristocrat, deoarece face parte din casta negustorilor şi dispreţuieşte pe „amploaiaţi”, pe „scârţa-scârţa pe hârtie”.

Ba şi prostituatele au onoarea lor de castă şi o fată dintr-o schiţă de Villiers de l’Isle-Adam se sinucide pentru că sora ei s-a căsătorit.

În Impresii asupra literaturii spaniole ironia, fără a fi aşa de extravagantă, nu lipseşte: Sfânta Tereza de Avila este „o adevărată secretară a lui Isus”.

Nici autorii trataţi în Istoria literaturii române nu sunt cruţaţi. Ironia devine rea în portretul lui Titu Maiorescu din Istorie..., dar mai ales în Poezia „realelor”.

Maiorescu este „un om al epocii lui de adaptare economică”, care preţuieşte mai presus de toate „finanţele solide”. De aceea el acordă cea mai mare parte din timpul său avocaturii, profesie lucrativă, şi nu-i rămâne timp să scrie Istoria României, cum plănuise. Afemeiat şi misogin în acelaşi timp, Maiorescu divorţează de prima soţie, Clara. El „plânge spasmodic la ultima întrevedere”, dar curând după aceea se căsătoreşte cu Ana Rosetti „femeie de lume, cu relaţii în lumea mare, îmbunătăţind considerabil societatea omului politic”. Maiorescu este „structural un ţăran”, adică „un terian ardelean”. Ruralismul lui se dezvăluie în atitudinea faţă de femeie care „nu preţuieşte cât bărbatul”, Maiorescu argumentând: „capacitatea craniană (a femeii) e cu 10 la sută mai mică”.

Imitând pe moşierii vremii, pe Alecsandri, pe Ghica, Maiorescu călătoreşte mult, dar, în însemnările sale, „nu ştie să spună, pentru că nu vede”, în schimb notează minuţios cheltuielile: „6 pence o baie”.

Acesta ar fi omul Maiorescu. Cât priveşte opera lui, Călinescu recunoaşte oportunitatea acţiunii sale critice în momentul dat al evoluţiei culturii româneşti.

Caracteristic stilului lui Călinescu este folosirea cuvintelor cu un alt sens decât cel uzual. Procedeul pigmentează scrisul criticului, dar are şi o licărire ironică: „Ana Rosetti era anguloasă şi avea un nas acut”. „Din această frigiditate s-a născut Estetica”. „Criticul e subiectiv, dar nu arestat în subiectul său”. Poeziile lui Grandea „sunt fâlfâitoare ca nişte drapele, însă macre...”.

Cuvintele inventate dau şi ele culoare scriiturii călinesciene: „Există un triviu al cercurilor aristocratice istorice”; „siccitatea recipientului” (despre un butoi gol); „pictorialul Siretului”; „cogibund” (care meditează).

Călinescu a consemnat în Istoria literaturii... la Bolintineanu inventarea de cuvinte noi (dă o lungă listă), dar acesta credea că în poezie totul e permis, deci motivarea era cu totul alta.

Uneori cuvintele inventate de Călinescu sunt adevărate rebusuri: „erenţă”: „Marii romantici (...) erau logologi, atribuiau verbului o erenţă”, adică o valoare de sine stătătoare, fără să fie nevoie de co-erenţă, erau incoerenţi (ca şi Caţavencu).

Nu este uşor a face distincţie între textele ironice şi cele serioase ale lui Călinescu, pentru că criticul are o aplicare firească spre ironie, o tentaţie, cum se vede în partea a doua a eseului Domina bona, unde paginile care ar putea fi serioase alternează cu cele ironice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara