Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Ispita umbrelor de Marius Miheţ

Dan Stanca, Neant, Bucureşti, Editura Eikon, 2015, 218 pag.

S-a remarcat, tot mai insistent în epoca modernă, misterioasa fervoare cu care Dante integra în textele sale o multitudine de arte divinatorii. Mărturie stă chiar Divina Comedie pentru contagiunile cabalistice ale renascentiştilor, chiar dacă nu pe o cărare tocmai potrivită. Cercetătorii moderni au citit în preocupările pentru viziunile ezoterice ale celor vechi mai degrabă o dezordine decât un sistem însuşit şi organizat. Curiozităţile subterane precum cele ale lui Dante au devenit parte din ghemul romanesc pe care Dan Stanca ştie ca nimeni altul să-l dezlege cu fantezie intimidantă.

În centrul celui mai recent roman al său, Neant, se găseşte însuşi arborele sefirotic – un soi de emanaţie magică a minţii cosmice. În jurul lui gravitează cei căzuţi, deopotrivă Crai şi iniţiaţi în misticismul secret iudaic, seduşi cu toţii de povestea unei posibilităţi dincolo de limitele imediate. Ei imaginează metode prin care pot descoperi armonii în dezechilibrul unei lumi purulente spiritual. Mai presus de toate, miracolul şi sacrul se decojesc, tentând provocările mesianismului. Istoria se rescrie, deformând şi clarificând destinele cu forţa superioară a sensului. În acest tip de verdict se înşurubează deschiderile simbolice din Neant – unul, se vede bine, aglomerat în semnificaţii, cum ne-a obişnuit autorul bucureştean.

Ce se distinge, însă, şi aici, ca şi în Ghetsimani ´51, este rigoarea cu care scriitorul uneşte intrigile din labirintul ficţiunii, cu minime pierderi. Dacă până nu demult lui Dan Stanca i se reproşau inadvertenţe ori nefinisări stânjenitoare, în cele din urmă maturitatea lui a atins un rafinament al elaborării. Faptul se observă, iată, în naraţiuni sofisticate, precum cea din Neant. Dificultatea nu dialoghează cu cititorul la nivelul tehnicii narative: ea rămâne, ca peste tot, egală unei instanţe suficiente sieşi, alergică la modulaţii, fiind cu totul lipsită de travestiuri. Fireşte că în zona individualizării limbajului ar rămâne loc de şlefuiri. Numai că Dan Stanca nu poate fi deturnat de la ideile corporalizate în personaje cu funcţii dintre cele mai diverse. În Neant ne întâmpină la tot pasul un spectru de realităţi paradoxale; când asemănătoare, când divergente, ele se ciocnesc în istorii şi ontologii actualizate individual.

Pentru cititorul nebranşat la scrisul lui Dan Stanca, autorul seamănă cu un bibliotecar fantast, mare colecţionar de fapte senzaţionale şi, fără îndoială, bizar. În fapt, Dan Stanca scrie, cum puţin alţii o fac, dintr-un prea-plin metafizic. Nu e nicio mirare că pentru el romanul înseamnă, în primul rând, transfigurare. Altfel nu este cu putinţă. În acelaşi timp, scriitorul desfăşoară un întreg bestiar al fiinţelor hibride. Se pot lesne verifica în toate cărţile lui avariile spirituale şi istorice ale protagoniştilor. Boli grele, dincolo de care stăruie numai convingerile apocaliptice. Proza lui – şi Neant nu face excepţie – cultivă melancolia saturniană din interiorul profetismului. Cel din urmă exclude amoralitatea, aşa încât cercetarea unui destin trebuie numaidecât să ţină seamă de conversiile interioare.

În această ipostază se prezintă şi Horia Panait, un Gustav Aschenbach plecat la Londra să-şi revadă prietena tinereţii după ce ratează proiectele scriitoriceşti şi pe cele ale familiei. La fel de anxioasă este şi Raluca Cercel McDormott, amăgită de noua ei viaţă neprihănită alături de un soţ încreştinat. Memoriile unificate redeschid cortina trecutului, populat deodată de actorii unei lumi neclare pentru cei doi. Craii, nelipsiţi din cifrul magic al romanelor lui Dan Stanca, adună nuanţări ce pregătesc o avalanşă de revelaţii. Italienistul Radu Cercel, tatăl Ralucăi, preocupat de misterele lui Dante, scrie la rându-i un poem epic, Turnul, un soi de prelungire a Divinei Comedii: în vârful copacului sefirotic, pe o axă ce uneşte cerul cu pământul, un stâlpnic trebuie să păzească apropierea înaltului – expresie a vârstei de aur a umanităţii, când sensul nu problematizează, ci pur si simplu coexistă. Inginerul Florin Niculescu, fascinat de Hamlet, scrie sute de pagini despre singurătatea cabalistică a personajului shakespearian, intuind desprinderi de paradigme şi soluţii la melancoliile mistice. Antim Herescu, fost deţinut politic – pentru că purtase prin ploaie, de Înviere, o lumânare ce nu se stinge –, şi profesor de biologie, este fascinat de structura vegetală. El crede că biologul se apropie mai mult de Dumnezeu decât teologul. Şi Antim scrie, un jurnal însă, Întoarcerea acasă, ce dezvăluie mistere petrecute cu zeci de ani în urmă. Toţi trei se întâlnesc pe tărâmuri oculte, însufleţind timpul mort al totalitarismului. Evident că biografiile lor pot fi citite în cheie ezoterică, mai ales prin cele trei cărţi pe care le scriu în secret. Însă Craii nu pot trece de misterul lui Antim, purtătorul unei vibraţii ascunse. Astfel că naraţiunea se deschide subtil într-o altă configuraţie, a altor Crai, de astă dată originali, reuniţi în penitenciarul de la Târgul-Ocna: între ei, acelaşi Antim, alături de căpitanul de Securitate Nicolae Deliu şi un evreu, fost profesor de filosofie, Max Wexler. Cel din urmă deţine cheia cabalistică a comunicării lumilor, moştenită de la unchiul său Ephraim – cel ce a descifrat adevăratul palimpsest al vechiului Zwi Sabbatai, misticul schizofrenic ce se credea un Mesia al evreilor, convertit ulterior la islam…

Cum se poate observa, Dan Stanca nu face rabat de la pulverizarea cu detalii a unei arhitecturi mistice din care pare că nu lipseşte nimic. Destinele se unesc în trecut şi prezent, de la identităţile domneşti ale protagoniştilor la procedeele prin care ei înţeleg să exprime rumoarea metafizică. Un puzzle alegoric se desprinde din istorisiri, cu numeroase incidente ce pot fi tot atâtea deznodăminte ale cărţii. Cu greu găseşti un final acestei metanoia copleşitoare din Neant. De fapt, pretutindeni deschideri.

Romanul câştigă atunci când proiecţiile se materializează în dialectică. Când fabula face loc scenei realistpsihologizante. Duelul dintre Cruce şi Cabala, cum spune naratorul, dintre Antim şi Max, captează în roman aluviunile romanului modern, cu toate exasperările protagoniştilor celebri. Max Wexler devine un soi de Călăuză tarkovskiană pentru cei ce vor să ajungă în lumea umbrelor: „Lumea se clatină, tremură, iese din ţâţâni. Balamalele scârţâie îngrozitor şi scot la iveală dedesubturi ignorate. Scrisuri ilizibile se desfac de pe pergamentul lor străvechi şi imprimă creierului nostru turaţii ucigătoare. Monştri pietrificaţi de milenii ajung să se dezmorţească. Forfota abisului se face auzită la mari înălţimi şi stelele fug din faţa cumplitelor dizarmonii. Atenţie, atenţie!”, avertizează el. Dar Max Wexler vrea mai mult, mai departe. El găseşte poarta spre dincolo, culege pe cei lipsiţi de voinţă şi viaţă, îi transportă, însă efortul lui înseamnă un nou strat de urâţenie pe un chip tot mai inuman. Mărirea lui îl pierde într-o încleştare cu Antim, apostolul crucii şi al căii lungi spre mântuire, devenind fum în infernul alimentat cu umbre. Nebunia lui Wexler este boala pactului cu diavolul; un Cerber cabalistic, Călăuza vrea să fie Prinţ, să capete identitate şi dincolo, el dobândind chiar cunoaşterea dispariţiei lumii, dar nu poate opri fantomatizarea propriei umanităţi. În chipul lui, ca tabloul lui Dorian Gray, se sapă hidoşenia spirituală, fiinţa putrezită de mândrie, dar şi iadul, în aşteptare. Cu alte cuvinte, el vrea să treacă de simplul profetism, care înseamnă tortură morală, şi sare direct pe tronul mesianismului. Şiret, el „a făcut conexiunile subtile prin care lumile, care altfel nu s-ar fi văzut la faţă, s-au pomenit una în prelungirea celeilalte”. Opoziţia lui Antim este tardivă. Ajuns „sclavul halucinaţiilor”, al unei „fantezii morbide”, producând „fantasme nocive”, bolnavul de duh nu poate fi salvat. Antim, în schimb, strânge „toată vigoarea cerului” şi rezistă ispitei orfice, irezistibilă pentru cei aflaţi pe trepte ontologice complicate. Îmi pare mai degrabă că Wexler, aşa cum îl imaginează Dan Stanca, alege oferta otrăvită din Paradisul pierdut imaginat de Milton care proclama: „Mai bine să domneşti în Iad/ decât să slugăreşti în Rai”.

Nu voi deconspira spectacolul finalului. Spun doar că e deopotrivă eliadesc şi înrudit cu Sub vulcan de M. Lowry. Cel mai fericit explică sensul Neant-ului lui Dan Stanca un gând cioranian: el spune că în Cabala divinitatea îngăduie ca slava lui să pălească pentru ca îngerii şi oamenii să o poată contempla. În Neant, asistăm chiar la colonizarea ultimelor nuanţe ale deschiderii de acest fel, până spre întunericul cel mai apropiat de ferestrele infernului, conduşi de un fascinant scriitor bolnav de sens.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara