Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Ispitirea lui Mirel de Gina Sebastian Alcalay


Ce puţin şi ce mult înseamnă zece zile! Mirel nu avea prieteni în Israel, dar bătea la întâmplare străzile Tel Aviv-ului de care nu apucase să se îndrăgostească la 16 ani. Regăsi ici şi colo câte un maidan familiar din apropierea Beit-Avot-ului bunicii unde îşi aflase un temporar refugiu, făcu de câteva ori turul Habimei şi Auditoriului, spaţiul care-l atrăgea ca un magnet nu atât prin frumuseţea lui arhitectonică şi vegetală, cât pentru clipele de euforie şi de minunate surprize pe care le trăise acolo, atunci la început, la întâlnirea cu marele Lenny; vagabondă printre cartiere şi clădiri noi, pe care în parte nu le cunoştea şi pe care le examină îndelung, - blocurile cilindrice spectaculoase de pe strada Petah Tikva cu centrele lor comerciale rivalizând cu cele americane, faleza elegantă cu varietatea ei de hoteluri fastuoase între care Hotelul "Hilton", reşedinţa tel-aviviană a lui Bernstein, unde acesta îi cercetase cu atenţie degetele prelungi şi subţiri, în timp ce sorbea visător din păhărelul cu whiski, clădirea (neocubistă?) a Noii Opere israeliene de pe bulevardul Shaul Hameleh, după părerea lui cel mai nobil şi aristocratic cartier din centrul metropolei, de vreme ce grupează într-un perimetru atât de restrâns două lăcaşuri de artă - Opera şi Muzeul Tel Aviv şi unul de cultură - Biblioteca "Ariela" -, toate înconjurate de vaste peluze ornate cu sculpturi adecvate locului. Evită cu grijă să-i revadă pe acoliţii lui Lenny, toţi cei în jurul cărora gravitase în răstimpul în care rămăsese la discreţia lor, singur în Israel, dar acceptă cu mansuetudine să le cunoască pe prietenele mamei lui care veneau acum la ei ca la urs, avide de un asemenea subiect gras de cancan ca sosirea fiului rătăcitor.

- Numai eu pot să înţeleg cu adevărat singurătatea mamei tale, grija şi dorul ei, spuse Liza, fată bună şi miloasă, ai cărei copii erau şi ei în străinătate. De ce n-o iei cu tine?

- Mai bine ar veni el încoace în mod definitiv, ciripi Sofica, o altă cunoştinţă a Nataliei, femeie corpolentă a cărei bărbie tremura tot timpul. Cu siguranţă că ar face o carieră mare la noi.

Liza evita să vină în contact cu Sofica pe care o considera neinteresantă, mult inferioară ei pe plan social, şi în plus, proastă ca noaptea. Totuşi curiozitatea învinsese.

- Vorbeşti prostii, Sofica, spuse ea pe un ton peremptoriu. Ce să mai caute băiatul aici? Nu vezi că ţara-i inundată de ruşi, ei nu cântă numai la balalaică... Toţi au muzica în sânge şi toţi cer de lucru. Pe străzi nu se mai vorbeşte decât ruseşte. Au creat o concurenţă enormă. Başca armata, başca războiul care pare să bată iar la uşă. Nu vedeţi unde am ajuns? Ne conduc magrebienii, ultraortodocşii şi coloniştii, rabinul Ovadia Iosef, ayatolahii noştri à la Komeini. Au râs şi curcile de noi când cu scandalul cu turbina pe care n-o lăsau să treacă pentru că tulbură Şabatul. Dacă au putut ei să înlăture de la preşedinţie un om de talia lui Peres, cel mai mare politician contemporan, preţuit de toată străinătatea, şi să aleagă în locul lui un nimica! Ai să vezi că mâine, poimâine îl graţiază pe Arie Deri şi-l bagă din nou în guvern...

Lizei îi plăcea grozav să vorbească şi în timp ce perora încălzită, gândul ei era cu siguranţă la fiii şi nepoţii ei, aflaţi în deplină securitate, departe de convulsiile societăţii israliene şi pericolele care o pândeau.

- Să ştiţi că ceva similar s-a întâmplat şi în Peru cu Mario Vargas Llosa, unul din cei mai reputaţi scriitori ai lumii contemporane, când a candidat pentru preşedinţie. Suntem guvernaţi de spiritul mediocrităţii şi uniformităţii, de omul-masă, vorba lui Ortega Y Gasset, interveni Natalia, care nu pierdea nici un prilej să-l citeze pe celebrul eseist spaniol şi prilejuri erau, slavă Domnului, din belşug.

Curpinsă de o sfântă indignare, Liza se simţi obligată să supraliciteze. - Suntem o societate în decadenţă, nu vedeţi cum se ţin lanţ scandalurile publice, procesele şi anchetele judiciare pe chestii de echitate, moralitate şi respectare a legilor de către figurile noastre publice de prim rang? Ce să mă mai mir că femeia mea mă fură ca în codru! Aveam mereu impresia că îmi lipsesc bani - mă ştiţi pe mine, nu ţin nimic sub cheie - dar nu eram sigură. Până la urmă am prins-o umblând la sertar. Zicea că voia să facă ordine, că prea era totul talmeş-balmeş înăuntru. Minţea cu neruşinare, până la urmă a trebuit să recunoască şi ea că i-am interzis categoric să-mi umble prin hârtii atunci când nu sunt de faţă.

- Şi i-ai dat drumul?

- Bine-nţeles, chiar vă rog dacă aflaţi de o fată bună, cinstită, să mi-o recomandaţi şi mie. Ce să facem, suntem la discreţia lor, le dăm cât cer, chiar mai mult, pentru că nu putem să trăim fără ele, dar nici...

Liza, odată pornită era greu de oprit. De la femei de serviciu trecură la prinţi şi prinţese, atât de drăguţe, de moderne, de democrate. - Aţi văzut cum s-au cuminţit fetele prinţului Rénier, Caroline şi Stephanie? După ce şi-au făcut mendrele, ţinând cu anii capul de afiş în rubricile ziarelor de scandal au devenit nişte soţii şi mame model, zise Sofica, scuturându-şi bărbia dublă care tremura acum la ambele etaje.

Uitaseră complet de Mirel. Lăsat în voia lui, căsca plictisit în colţul în care se retrăsese, deschizând din când în când gura ca pentru a spune ceva, apoi răzgândindu-se. În intervalele când nu căsca, arbora un zâmbet mecanic, înţepenit pe buzele întredeschise, adresat în gol nimănui şi tuturor, în timp ce gândurile continuau să-i zboare la ale lui. Avea multe datorii de restituit, dar i se părea urgent necesar să înceapă deja cursuri de şofat pentru a obţine măcar permisul de conducere dacă nu şi o maşină personală. Până în scurt timp avea să se facă forte să-şi cumpere totuşi şi maşină - bineînţeles la început ceva la mâna a doua, dar nu prea vechi ca să nu aibă din primele luni probleme cu reparaţiile. Va plăti o sumă oarecare "cash" şi restul în rate lunare de 200 de dolari, cum făcuseră toţi colegii lui. În felul ăsta va putea mult mai uşor să se vadă cu Joan. În ultima vreme lucrurile nu mergeau tocmai pe roate cu ea. O descoperise excesiv de susceptibilă, încercând prea mult să-i impună gusturile şi preferinţele ei - de pildă pentru concertele de rock şi pop pe care el le detesta şi la care ea îi cerea s-o însoţească. Ceea ce îl deranja în mod special, fuseseră mai ales pretenţiile ei de a-i consacra o parte mult prea mare din timpul pe care el îl dedica muncii la pian. Într-o seară rămăseseră împreună până târziu - locuia încă în apartamentul din New York - şi ea se supără foc pe el pentru că nu se oferise s-o conducă acasă. Îi explicase că mai avea de exersat, iar a doua zi era nevoit să se scoale foarte devreme - dar degeaba, nu-l iertase. Şi nu-l înţelegea deloc când, o zi-două înainte de un recital, îşi impunea să stea acasă şi să lucreze de unul singur la pian, în loc să se vadă cu ea sau să iasă undeva împreună.

Tresări brusc, auzindu-se strigat de o voce necunoscută. Era Orit. Sosise cu o mare întârziere pe care o neutraliza un buchet de crini splendizi.

- Puri şi frumoşi ca musafirul nostru, spuse, îndreptându-se întins spre el şi oferindu-i florile. Deci tu eşti copilul minune! Era fardată violent, stătea în picioare în faţa lui şi-şi legăna şoldurile.

Mirel se lăsă prins cu uşurinţă în plasa atenţiilor ei. Se retraseră amândoi în jurul unei măsuţe de pe balcon şi începură să vorbească animat. Orit punea întrebări cu vocea ei melodioasă şi afectată, iar Mirel povestea. Despre copilăria lui dificilă din România, despre anii de singurătate în America, despre felul în care rezistase la toate ispitele - prietenii dăunătoare, droguri, distracţii facile, viaţă de noapte - fără să se abată din drumul lui; despre mugurii carierei lui care abia acum începeau să se deschidă. Se lăsă purtat de plăcerea înduioşătoare de a se apleca asupra scurtului său trecut, cuvintele se succedau în flux neîntrerupt, vorbeau în acelaşi timp şi ochii strălucitori, şi gesturile mâinilor şi mişcările feţei lui mobile. Era ca şi cum în interiorul lui s-ar fi rupt nişte zăgazuri.

- Ştii ce m-a ajutat cel mai mult? continuă fără să aştepte răspuns. Exemplul lui Beethoven, idolul meu. Din adâncurile unui ocean de tristeţe a vrut să înalţe un imn de slavă Bucuriei. Nimic nu a fost în stare să încovoaie forţa lui neîmblânzită. Nefericit, cu inima plină de amărăciune, a năzuit întotdeauna să cânte fervoarea Bucuriei. Şi a reuşit! Simfonia a 9-a a stârnit de la început un entuziasm delirant. La prima audiţie care a avut loc la Viena în 1824, compozitorul a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, pe când familia imperială era salutată la intrarea în sală, conform obiceiului împământenit în această capitală a etichetei, numai cu trei salve.

Orit începu să fredoneze câteva măsuri din Oda Bucuriei.

- Ştiai, reluă el, că de emoţie Beethoven a leşinat, că după concert a fost dus acasă la un prieten şi a rămas acolo îmbrăcat, fără să bea şi să mănânce, toată noaptea şi a doua zi dimineaţă?

Nu, nu ştia, dar n-avea importanţă.

- Care simfonie îţi place mai mult, Simfonia Destinului sau a 9-a? îl chestionă ea în schimb, ca de la cunoscător la cunoscător.

Mirel îi explică fără nici o urmă de ironie sau exasperare faţă de profunzimile insondabile ale interogaţiei, că un muzician nu poate să facă asemenea comparaţii, că pentru el, opera beethoviană era un întreg indivizibil, chiar dacă o aborda treptat.

- Am cântat până acum cele mai cunoscute sonate - Appasionata, Sonata Lunii, Sonata op. 111 care este şi ea de o frumuseţe năucitoare, absolut unică, în sfârşit, cele mai multe. Pentru următorul recital pe care îl am în curând, pregătesc ultimele din ciclu. În acelaşi timp, am început să ţin un curs studenţilor mei cu ilustrări practice din sonatele pentru pian şi vioară, Sonata Kreuzer, Sonata Primăverii, şi din alte piese camerale, mai ales faimoasele quartete. M-a izbit îndeosebi finalul quartetului op. 130: plin de veselie, o veselie care nu seamănă cu cea obişnuită a oamenilor, un râs aprig, sacadat, care se împleteşte cu zâmbetul tandru înflorit din atâtea suferinţe învinse.

Mirel era în elementul lui, privirile galeşe ale Oritei, din care picurau stropi de admiraţie lichefiată, îl stimulau. Se înfierbânta tot mai mult la propriile evocări. De la Beethoven trecu la Brahms, apoi la simfoniile lui Mahler, apoi la muzica de balet a lui Stravinski şi Prokofiev, de la Romeo şi Julieta ajunse la sublima uvertură la Tristan şi Isolda şi la muzica lui Wagner în general, care după cum auzise, începuse să se cânte şi la posturile de radio israeliene, după lunga perioadă de ostracizare a ei.

Orit era în extaz. - Ce minunate lucruri îmi povesteşti! Şi la ce nivel! exclamă ea, pudrându-şi nasul şi aranjându-şi buclele în oglinjoara de poşetă cu mâner de argint. Ce-ar fi să mă însoţeşti până acasă ca să mai continuăm puţin discuţia pe drum? Soţul meu e plecat din oraş şi mi-e neplăcut gândul să intru brusc într-o locuinţă goală după o asemenea după-amiază fantastică.

- Dacă ţi-e frică să umbli seara singură pe stradă, pot să-ţi chem un taxi, se oferi candid Natalia, care auzise numai ultimele cuvinte ale musafirei.

Casa goală! La ea nu e niciodată casa goală. Dacă nu mişună prin încăperi plenipotenţiarii şi directorii de cabinet cu păhărelul de whisky în mână, se plictiseşte şi i se pare că e pustiu în casă. Femeia asta nu poate să rămână singură cu ea însăşi un minut!

- Nu, de ce, lasă mami că o conduc eu, interveni Mirel. Mai iau puţin aer şi văd şi eu oraşul by night. Orit o să-mi fie ghid.

Mirel lipsi de acasă toată noaptea. Natalia încercă să telefoneze la avocată după o oră- două, dar nu primi nici un răspuns. La poliţie i se spuse să aibă răbdare până dimineaţa. Trecu prin stări de panică îngrozitoare. Viziuni apocaliptice de sânge, schilodire şi moarte i se perindau tot timpul în faţa ochilor. Numai că au fost călcaţi de o maşină. Sau s-a produs un atentat. Dar dacă au fost atacaţi de o bandă de hoţi? Poliţie, anchetă etc. etc. Sau poate au intrat într-un bar şi ea l-a îmbătat în aşa hal că i s-a făcut rău şi nu s-a mai putut ţine pe picioare? Dacă? Dacă? Dacă? Toată viaţa îi fusese dat să-şi pună întrebări şi de cele mai multe ori să nu primească răspunsuri. Întrebări şi aşteptări. Toată viaţa.

Nu închise ochii până dimineaţa. Atunci sosi şi băiatul.

- Ştiu că sunt vinovat, mami, îţi cer scuze, dar te rog nu-mi fă scene. O să-ţi povestesc tot.

- Oh nu, tu nu-mi povesteşti mie niciodată nimic, rosti Natalia printre lacrimi şi sughiţuri. Era ca un arc care cedase la prea marea încordare, pierzându-şi elasticitatea.

Mirel arăta complet schimbat faţă de momentul când plecase de acasă. Tras la faţă, palid, cu barba neagră crescută peste noapte şi ochii exoftalmici, se plimba prin cameră, pradă unei stări de maximă agitaţie. Se oprea din când în când din mers scoţând câte o exclamaţie înăbuşită: "Oh, Dumnezeule, Dumnezeule mare!" Şi Natalia nu înţelegea dacă figura lui care-şi modifica expresia din minut în minut oglindea exaltare sau suferinţă.

- N-avea grijă, o să-ţi povestesc. Nu-mi cere amănunte, o să-ţi spun totul pe scurt, aşa cum pot. Chiar dacă-mi vine la fel de greu ca întotdeauna să dau în vileag asemenea lucruri intime. Dar trebuie să ştii şi tu. E prietena ta. Şi apoi e la mijloc Joan. Ce fac cu Joan? Am trădat-o, am înşelat-o. Simt nevoia să mă sfătuiesc cu cineva - nu, nu cu cineva, cu tine! Ce fac cu Joan? Îi spun tot? Nu-i spun nimic şi o părăsesc fără nici o explicaţie? Sau îi spun doar că am ajuns la concluzia că nu sunt demn de ea?

Şi Mirel începu să povestească într-un stil sec şi în acelaşi timp dezlânat, continuând să se fâţâie încolo şi încoace, până când Natalia simţi că ameţeşte urmărindu-l.

- Când am ajuns la ea m-a invitat să intru înăuntru să bem un păhărel de coniac. Au o casă frumoasă, peste tot atârnă draperii, fru-fru-uri şi perdeluţe de voal cu ciucuri aurii, peste tot sunt vase uriaşe de flori, lumină clar-obscură şi fotolii moi, adânci. M-a invitat să mă aşez în fotoliu, să mă simt comod ca la mine acasă. Mi-a desfăcut demonstrativ nodul de la cravată şi mi-a cerut voie să se ducă până dincolo să se schimbe. A revenit după câteva minute îmbrăcată într-un halat de casă de crep-satin roz şi împrăştiind în jurul ei o undă de parfum îmbătător. Apoi, apoi...

Natalia nu îndrăznea să-l întrerupă cu nici o întrebare sau comentar, de teamă că se va răzgândi şi se va opri de tot din povestit.

- Apoi a revenit lângă mine, a lăsat să-i cadă de pe umeri halatul şi a rămas goală în faţa mea. Sărută-mă, mi-a şoptit, "nu-i aşa că-ţi plac?" Eu bâiguiam ceva neinteligibil, complet pierdut, cred că ziceam nu, nu, nu se cade. Dar ea mi-a descheiat pantalonii, a băgat mâna înăuntru în slip şi s-a apucat să-mi contemple sexul, mângâindu-l din când în când, fericită şi parcă înfometată. Apoi a început să mă sărute acolo, fără să-i pese că eu spuneam nu, nu. "Îţi fac o fecaţiune, vrei? Ai să vezi ce bine este" îmi şopti la ureche. "Ca Monica Lewinski lui Clinton, începu să râdă. Tu eşti Clintonul meu".

- Felaţiune, nu fecaţiune, îl corectă Natalia, care învăţase termenul de la Pierre.

- Mă rog, ea aşa a spus, şi a continuat să mă dezmierde şi să mă sărute ACOLO şi să mă excite îngrozitor. O dată, şi încă o dată, şi iar o dată. "Îţi place?", murmura în genunchi în faţa mea, şi iar reîncepea, frecându-şi între timp sânii de pieptul meu. N-am mai putut rezista, am tras-o pe o canapea şi am pătruns-o. Am repetat asta de câteva ori în neştire, şi ea îngâna mereu: "ce bine e, ce bine e..." Recunosc, da, a fost bine, prea bine chiar, dar ce fac eu acum? Dacă n-o să mă mai pot lipsi de ea?

Ticăloasa! Îmi distruge băiatul.

Natalia îl luă în braţe cu nespusă tandreţe, inima îi era plină de iubire şi milă pentru el şi natura lui zbuciumată, excesiv de serioasă, mult prea onestă.

- Ai să te lipseşti mai uşor decât crezi, iubitule. E o desfrânată bătrână, ar putea să-ţi fie mamă. Nu e pentru tine, crede-mă. Uită ce-a fost, sau gândeşte-te doar ca la un simplu accident. Tu o ai pe Joan, o fată de vârsta ta pe care o îndrăgeşti, cu care o să duci o viaţă normală când o să decizi că a sosit momentul. Vino-ţi în fire iubitul meu, doar n-ai să te laşi sedus de o impostoare. Iar lui Joan desigur că nu trebuie să-i spui nimic!


(Fragment din romanul Singurătatea alergătorului de cursă scurtă, aflat sub tipar la Editura Albatros)