Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Istoria anticipatiei românesti de Bogdan Miahi Dascălu

Literatura de anticipaţie, gen şi aşa marginalizat (dar deloc marginal) nu a avut, până de curând, o istorie a ei. De la origini până în prezent. În acest context, Istoria anticipaţiei româneşti. Un capitol de istorie literară (Iaşi, Ed. Feed Back, 2007, 630 p.) a lui Mircea Opriţă, el însuşi un reputat autor de literatură SF, reprezintă nu doar o lucrare fundamentală, ce s-a lăsat prea mult aşteptată, atât pentru autor, cât şi pentru cititori, dar şi o îndreptare binevenită a unei grave lacune a istoriei noastre literare. Cu alte cuvinte, mă simt dator să subliniez că ne aflăm înaintea unei premiere mai mult decât necesare.

Faptul că până acum nimeni nu s-a ocupat, decât sporadic, de acest domeniu, denotă că, în general, literatura de anticipaţie este privită cu o oarecare toleranţă, care, în multe cazuri se transformă în condescendenţă. A scrie literatură SF sau despre aceasta înseamnă o aventură în sine. Căci genul este văzut drept unul marginal, drept ,un fel de paradis al grafomanilor", în care sunt adunate ,numai condeie eşuate în alte întreprinderi". Însă lucrurile nu stau deloc astfel şi Mircea Opriţă repară această nedreptate.

Nu puţini şi deloc neînsemnaţi sunt scriitorii care se regăsesc printre reprezentanţii de seamă ai fantasticului (,de la Caragiale, Creangă şi Slavici la Ştefan Bănulescu şi A. E. Baconsky, de la Minulescu şi Gala Galaction la Ion Vinea, de la Pavel Dan şi V. Voiculescu la Vladimir Colin), lucrurile stând la fel şi în cazul literaturii de anticipaţie. Aici se cuvine să precizez că migrarea autorilor de literatură generală spre fantastic (cazul lui Victor Eftimiu, al lui Ion Minulescu, al lui Cezar Petrescu, al lui Victor Papilian, al lui Oscar Lemnaru sau cel al lui al lui Mircea Eliade) ori spre anticipaţie (Ion Marin Sadoveanu, Geo Bogza, Virgil Gheorghiu, Horia Lovinescu, Nichita Stănescu, Romulus Vulpescu, Mircea Horia Simionescu, Ion D. Sârbu, Mircea Cărtărescu), unde adesea ei se regăsesc ca oaspeţi bineveniţi, este un fenomen care trebuie să dea de gândit celor care nutresc o anumită neîncredere către acest tip de literatură. Fiindcă, la urma urmei, nu curentul, nu genul şi nici specia pentru care se optează dau valoare unei cărţi, ci stilul propriu-zis al autorului ei. Acest lucru devine evident şi în cazul anticipaţiei, în care nu puţini scriitori ajung să dea cea mai importantă parte a operei lor, în acest gen (cum ar fi cazul lui Felix Aderca).

Unul dintre aspectele esenţiale ale Istoriei de faţă este acela că ea conţine două mari secţiuni, amândouă alcătuite diacronic. Dacă cea dintâi este dedicată ficţiunii, cea din urmă se ocupă de exegeză, astfel încât cititorului i se oferă o imagine globală a întregului fenomen. În eforturile sale de a ajunge la originile literaturii de anticipaţie româneşti, Mircea Opriţă îl identifică pe Victor Anestin (1875-1918) ca fiind cel care a publicat, în 1899, primul roman de anticipaţie (În anul 4000 sau O călătorie la Venus). Este de reţinut că, până la cel de-al doilea război mondial, literatura SF se deschide cu o oarecare timiditate publicului românesc. Cezura o reprezintă anii '50, când, aidoma literaturii generale, modelul sovietic este cel impus şi, în mare parte urmat, în vreme ce perioada prolifică începe odată cu anii '60 şi îşi continuă expansiunea şi în zilele noastre. Subgenurile devin tot mai bine delimitate, postmodernismul şi deconstructivismul nu ezită să se facă simţite şi pe acest tărâm. Cu alte cuvinte, diferenţele dintre literatura de anticipaţie şi cea generală nu mai există decât în conţinut, nu şi în conceptualitate.

În ce priveşte exegeza, ea ,pare să fie simultană sau, după unii, chiar anterioară primelor lucrări în domeniu, pe teren românesc". Cel dintâi comentariu critic la un roman de anticipaţie se regăseşte în prefaţa la Castelul din Carpaţi (Sibiu, 1897) şi îi aparţine lui Elie Dăianu (1868-1956). De altminteri, Jules Verne va sta şi la originea sistemului de estetică pozitivă a junimistului George Panu, formulat în 1874. Paradoxal, deşi critica a fost cu câţiva paşi înaintea ficţiunii, ele nu îşi mai împart astăzi soarta. Căci dacă numărul scriitorilor se înmulţeşte şi calitatea literaturii acestora nu poate fi contestată, ,oficiul critic practică simultan desfiinţarea facilă şi apologetismul impresionist, într-un fel de exhibiţie pătimaşă, vag ruşinată", iar ,diletantismul critic transferă astfel dezbaterea teoretică pe terenul ridicolului".

Demn de a fi subliniat îmi pare faptul că Mircea Opriţă reuşeşte să demonstreze că literatura de anticipaţie are o bază solidă, clădită, din punct de vedere istoric, cu temeinicie, că ea nu este doar un fenomen la modă. Mai mult, el o îndepărtează de suspiciunile acelora care o considerau a fi paraliteratură tocmai demonstrându-i literaturitatea, care, în viziunea autorului, este o trăsătură definitorie a ei. În ce mă priveşte, nu pot decât să susţin această idee, fundamentală, aş zice, în înţelegerea anticipaţiei româneşti. Mai mult, trebuie să adaug că acest gen de literatură este cu mult mai aproape de ficţiune decât oricare altul. Lumile prezentate aici sunt imaginare, efortul scriitoricesc fiind cu atât mai mare, fapt care nu poate fi tăgăduit.

În final mai trebuie făcută o precizare. Anume aceea că Istoria anticipaţiei se citeşte din plăcere, curiozitatea fiind mereu stârnită şi alimentată de pana sigură a autorului. Ceea ce nu este, fireşte, nimic altceva decât o nouă dovadă de literaturitate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara